Deşi Imperiul Roman şi-a atins apogeul acum 2 milenii, totuşi, el şi-a lăsat influenţa chiar şi astăzi peste tot bătrânul continent Europa. Putem spune că Imperiul Roman n-a murit, el existând şi în timpurile noastre prin moştenirea lăsată. Totuşi, care a fost secretul său? De ce a dăinuit atât de mult? (chiar şi, oficial, cât a existat, a supravieţuit din secolul I î.Hr. până în secolul III d.Hr., după care a fost divizat în două: Imperiul Roman de Apus şi cel de Răsărit).
Aşadar, de ce a devenit Roma un mare imperiu? În primul rând, pentru că şi-a profesionalizat armata. Romanii au știut să se gândească la război. Legionarul roman nu a fost un erou, a fost un soldat, un militar de profesie. Scopul legionarilor romani nu era o moarte glorioasă, ci o retragere liniștită pentru a se bucura de pământul și aurul furat de la inamici.
Apoi, deși era o monarhie, Roma ca atare s-a născut odată cu republica. „Res publica” înseamnă „lucru public”; acolo s-a născut ideea că statul este al tuturor. Au fost pionieri chiar și în limbă: împărat, popor, lege, senat, capitol, președinte, socialism, fascism – totul derivă din latină. Prima democrație din istorie a fost republica Romei. Poporul, și nu Senatul, era cel care alegea magistrații și care făcea legile. Problema este că teritoriul s-a extins prea mult pentru a fi guvernat de acel aparat politic.
Roma nu a fost doar un oraș, ci o civilizație, un sistem, o idee. Ultimele cuvinte ale lui Maximus Decimus Meridius din „Gladiator” descriu perfect această idee: „Roma a fost un vis care se va împlini”. Care a fost visul roman? Un guvern mondial, o pace universală. O comunitate mare și o lume cunoscută în care nu ar exista război.
Nu trebuie însă să idealizăm. Roma a fost și sânge, violență, dominație, colonialism, sclavie… Dar visul este încă viu. Trăiește în limbile noastre (adică limbile latine, dintre care şi limba română), în clădirile noastre, în cuvintele noastre, în gândurile noastre.
Strategia romanilor, atât în timpul republicii, cât și în timpul imperiului, a fost aceea de a transforma popoarele învinse în aliați. Este ceva ce au făcut americanii cu italienii, japonezii, germanii. Pentru romani, important nu era ocuparea teritoriilor, important era influența cultural-politică: puterea asupra sufletelor și a economiei.
Când Augustus a fondat imperiul, romanii îşi căutau un tată. Unii spuneau că trebuie să fie Ahile, cel mai puternic; alții, că acea cinste ii aparținea lui Ulise, cel mai inteligent. Vergiliu l-a preferat pe Enea, cel mai evlavios. Romanii erau convinși de superioritatea lor, dar credeau că toată lumea poate deveni romană.
