În veacul al XVIII-lea, ideea unirii românilor în cadrul unui stat naţional avea să frământe şi să inspire toate planurile forţelor politice interne, devenind şi un subiect din ce în ce mai abordat de diplomaţia europeană. Astfel, în timpul războiului austro-ruso-turc din 1787-1792, ale cărui operaţiuni s-au desfăşurat în bună măsură şi pe pământul românesc, poporul român s-a ridicat cu arma în mână pentru apărarea ţării şi, sub conducerea domnitorului Ţării Româneşti Nicolae Mavrogheni, a dat o seamă de puternice lovituri mai ales cotropitorilor habsburgi. Încă înainte de pătrunderea pe teritoriul ţării a trupelor habsburgice, domnitorul a ordonat supravegherea frontierei cu Transilvania, apoi a organizat oştirea de ţară, „precum au fost în vechime”, dotând-o cu cele necesare, iar artileriştilor dându-le tunurile ce se aflau deja în ţară, precum şi cele ce i le trimisese Poarta.
În februarie 1788, Nicolae Mavrogheni se adresează, printr-un manifest, tuturor locuitorilor ţării de prin toate satele şi oraşele, cerându-le ca, în cazul în care ţara ar fi atacată, să vină în ajutorul armatei „şi orice vrăjmaş va veni asupră-vă şi să vă calce şi să vă hrăpească, să săriţi cu mic cu mare asupra lor, să daţi fără de nicio sfială”. Fiind, desigur, pus în cunoştinţă de forţele politice interne şi luînd el însuşi act de realitatea unităţii de neam a românilor de pe ambele versante ale Carpaţilor, domnitorul Nicolae Mavrogheni întreprinde, în anul 1788, o acţiune care viza, evident, reconstituirea vechii Dacii. Este fără îndoială că domnitorul întreprinde aceste acţiuni fără asentimentul puterii suzerane, Înalta Poartă, conştient de faptul că românii constituiau un popor unitar, divizat de-a lungul timpului de rivalităţile politice ale marilor puteri ce îl încojurau.
În primele zile ale lunii martie 1788, după luptele însemnate date la Câmpulung, Craiova, Tîrgu Jiu, oastea Ţării Româneşti, reconstituită şi condusă de domnitorul Nicolae Mavrogheni, izgoneşte din ţară, cu mari pierderi, trupele habsburgice, urmărindu-le până în munţi şi trecând apoi în Transilvania. Cu acest prilej, domnitorul Ţării Româneşti adresează o proclamaţie locuitorilor Braşovului, către care avea intenţia să se îndrepte şi, implicit, tuturor transilvănenilor. Ţelul campaniei de peste munţi, arăta explicit domnitorul, nu este acela de a produce pagube unei populaţii nevinovate ci, dimpotrivă, de a înlesni unirea Transilvaniei cu Ţara Românească. În acest sens, în proclamaţie se adresa tuturor transilvănenilor chemarea „să vă daţi înşivă supunere… şi să vă alcătuiţi iarăşi la acest principat de unde v-aţi deschinat şi vă primim cu orice legături şi privileghiuri vă veţi socoti înşivă a vă fi mai de folos”.
În acţiunea sa de închegare a unui stat naţional al tuturor românilor, Nicolae Mavrogheni face şi următorii paşi: încă în aprilie 1788 el intră în Moldova, în fruntea oştirii muntene, adresând fraţilor de peste Milcov o proclamaţie în care arăta că el ştie că moldovenii sunt „de acelaşi neam cu noi” şi că „domnia mea cu nimic nu vă vom deosebi de celelalte raele (locuitori) ale ţării noastre, la paza şi ocrotirea ce trebuie să aveţi într-această vreme, ci ca un părinte şi Domn… precum grijim pentru locuitorii ţării, aşa vom griji şi pentru voi, ca să nu vă primejduiţi de către vrăjmaşi şi de către nimeni“. Dacă se are în vedere că Moldova nu avea atunci domnitor (Alexandru Ipsilanti fiind mazilit la 8/19 aprilie), se poate aprecia că, practic, din aprilie şi până la sfîrşitul anului 1788, Nicolae Mavrogheni a fost cârmuitorul ambelor Principate române. În această calitate, el organizează lupta oştilor unite ale românilor din cele două Principate pentru a stăvili pătrunderea, pe pământul românesc al Moldovei, a trupelor habsburgice şi ţariste, chemând, în octombrie 1788, pe sătenii de dincolo de Milcov să-l urmeze, alăturându-se celor 40.000 de ostaşi ai lui, ca, împreună cu aceştia, şi în frunte cu el „să-i stângă pe vrăjmaşi”.
Mai multe lupte date de oştile unite ale muntenilor şi moldovenilor în Moldova au fost câştigate de aceştia, care, astfel, se opun invadatorilor. Concomitent cu organizarea efortului de război, Mavrogheni se preocupă şi ia măsuri în vederea desfăşurării unei vieţi economice, comerciale, juridice şi administrative normale. Numeşte ispravnici în judeţele din nordul Moldovei şi se îngrijeşte de organizarea unui sistem fiscal care să asigure încasarea regulată a dărilor de la contribuabili. Aceste acţiuni unificatoare ale domnitorului, duse din proprie iniţiativă, fără aprobarea prealabilă sau asentimentul puterii suzerane, aveau să fie curmate în primăvara anului 1789, prin pătrunderea armatelor ţariste în Moldova şi sprijinirea de către acestea a trupelor habsburgice, soarta războiului, favorabilă la început forţelor turco-române, schimbându-se în dezavantajul acestora.
Un moment însemnat pe drumul înfăptuirii practice a ideei de unire l-a constituit lunile august 1791-ianuarie 1792. Ţinând, desigur, seama de experienţa realizată de Mavrogheni şi presată de desfăşurarea evenimentelor, Poarta numeşte, în august 1791, ca domn al Ţării Româneşti şi al Moldovei de dincoace de Siret, care trebuia să fie evacuată de trupele habsburgice, ca urmare a păcii încheiate la Şiştov, pe Mihail Suţu. Acesta îşi începe domnia printr-o seamă de măsuri care-i evidenţiază intenţia de a rămâne domnitorul ambelor Principate. La 25 august 1791 el numeşte noi ispravnici peste judeţe şi le dă instrucţiuni în legătură cu sarcinile şi modalitatea lor de comportament. Recunoaşte legalitatea divanului domnesc din Roman, iar acesta, la rându-i, îi recunoaşte oblăduirea, astfel că în documentele emise de cancelaria sa, Mihai Suţu, pe drept cuvânt, se intitula „Voievod a toată Ţara Românească şi oblăduitor a ţinuturilor Moldovei până la apa Siretului”. Odată cu încheierea păcii de la Iaşi, la 9 ianuarie 1792, şi venirea pe tronul Moldovei a domnitorului Alexandru Moruzi, unirea administrativă a Ţării Româneşti şi a unei părţi din Moldova sub sceptrul domnitorului Suţu a încetat.
