Încă din secolul al XIX-lea s-a presupus că împăratul Napoleon a fost otrăvit în urma unui complot. Analize minuţioase făcute în zilele noastre au relevat cantităţi suspecte de arsen în părul fostului împărat al francezilor.
În anul 1775, suedezul Scheele a descoperit un pigment conţinând arsen, ieftin, puternic şi stabil. „Verdele lui Scheele” (arsenit de cupru) a fost bine primit în industria coloranţilor şi pe la 1800 era intens folosit la fabricarea vopselelor, ţesăturilor, tapetelor etc. Cu timpul însă, a devenit evident faptul că arsenul din noul pigment putea să părăsească tapetul şi să pătrundă în ocupanţii camerei, sute de oameni prezentând simptomele otrăvirii cu această substanţă şi destul de mulţi au murit. În 1893, chimistul italian E. Gosio a demonstrat modul de acţiune al tapetului cu arsen. Atât timp cât hârtia rămâne uscată, ea este inofensivă; dacă se umezeşte, mucegăieşte. Pentru a supravieţui pe un astfel de tapet, mucegaiul trebuie să scape cumva de substanţa toxică şi o converteşte în trimetil arsen, în stare de vapori, pe care-l descarcă în aerul din încăpere. Printre numeroasele sale victime se numără s-ar fi numărat şi Napoleon I.
Curând după înfrângerea de la Waterloo, care a pus capăt uneia dintre cele mai mari cariere politice și militare din istoria omenirii, în iunie 1815 Napoleon a abdicat și a cerut azil Angliei. Englezii însă l-au tratat ca prizonier de război și l-au exilat pe insula Sf. Elena. Ajuns în această îndepărtată și inospitalieră colonie din sudul Oceanului Atlantic în luna octombrie a aceluiași an, a fost instalat la Longwood House, unde a locuit până la moartea sa, în mai 1821. Reşedinţa împăratului – o clădire din lemn, renovată şi extinsă în acest scop – se afla într-o zonă umedă a insulei şi francezii s-au plâns în mai multe rânduri guvernatorului englez în legătură cu condiţiile nesănătoase în care trăiau.
Cea mai mare parte a timpului pe care l-a petrecut aici, starea sănătăţii lui Napoleon a fost mai degrabă îngrijorătoare: frisoane, umflături ale membrelor, tulburări digestive repetate l-au hărţuit în ultimii ani ai vieţii. Dealtfel, în 1821, autopsia a relevat un stomac cu pereţii ulceraţi, progresând spre cancer. Încă din secolul trecut s-a avansat ipoteza că boala care l-a răpus pe împărat a fost provocată de mici doze de arsenic administrate intenţionat; ultimele cercetări par a demonstra că, într-adevăr, Napoleon a fost otrăvit, dar nu în urma unei conspiraţii.
Se cunoaşte faptul că analizele au scos în evidenţă cantităţi suspecte de arsenic în părul fostului împărat al francezilor. De unde provenea? Cercetătorul David Jones a presupus că vinovatul ar putea fi tapetul cu care erau acoperiţi pereţii casei din insula Sf. Elena. Căutând dovezi în favoarea teoriei sale, el a intrat în posesia unui album datând din 1823-1829, album în care se află și un fragment de tapet; alături pot fi citite cuvintele: „Această bucățică de tapet a fost luată de pe peretele camerei in care a murit Napoleon”. De formă pătrată, având 6×6 cm, bucata de tapet avea în mijloc, pe fond bej, o rozetă de culoare verde-brun (desigur, culorile au suferit în urma trecerii timpului).
Mostra de tapet a fost analizată cu metodele cele mai moderne și specialiștii au ajuns la concluzia că rozeta – care a fost aproape sigur colorată cu arsenic de cupru conţinea 1,5 g de arsen pe metrul pătrat, arsenul din tapetul de pe pereţii salonului de la Longwood House reprezentând cca 0,12 g/m2. Era mult sau puţin?
Pentru a răspunde la întrebare, David Jones a cercetat literatura medicală din epoca victoriană în căutarea analizelor făcute asupra tapetelor cu arsen toxice şi într-un târziu a găsit ceea ce căuta: un studiu alcătuit în 1893 de doctorul american C.R. Sanger privind 20 de otrăviri cauzate de tapete. Pacienţii acuzau dureri de stomac, iar tapetele conţineau între 0,6 şi 0,015^m2, deci mai puţin decât cel al lui Napoleon.
În cartea sa, „Cine l-a ucis pe Napoleon”, S.Forshufvud a prezentat simptomele avute de ilustrul prizonier în timpul şederii sale pe insulă, ajungând la concluzia că au fost provocate de mici doze de arsenic ce-i erau administrate intenţionat. Dar mulţi dintre însoţitorii împăratului s-au plâns de aceleaşi tulburări, ceea ce ar pleda în favoarea ipotezei că otrăvirea s-a produs datorită tapetului.
Ultimii ani ai lui Napoleon sunt bine cunoscuţi din relatările celor care au trăit în preajma sa. Nu sunt numeroase amănuntele referitoare la reşedinţa imperială, dar, din fericire, decoratorul de la Longwood House, Andrew Darling, a ţinut un jurnal, în care menţionează că tapetul de pe pereţii salonului, aflat într-o stare deplorabilă datorită umezelii ce deteriora rapid totul, a fost schimbat în anul 1819. Mostra care ne interesează datează deci din această perioadă, iar hârtia cu arsen a avut toate condiţiile pentru a mucegăi şi a-şi elibera încărcătura de vapori toxici. Nu l-ar fi putut ucide pe Napoleon, dar a contribuit cu siguranţă la agravarea bolii care i-a provocat moartea.
