Seti I (1290-1279 î.Hr.) a fost cel de-al doilea faraon egiptean al dinastiei a XIX-a, fiul lui Ramses I. Într-o campanie în Asia, Seti a condus în luptă trei divizii, însumând fiecare un număr de 60.000 de soldați. El a reocupat garnizoanele și orașele aflate în teritoriul Siriei și a readus Damascul sub control egiptean.
În 1823, arheologul italian Giovanni-Battista Belzoni, cel care a descoperit mormântul lui Seti I, s-a îmbolnăvit având febră mare pe când se găsea în Africa occidentală. Poate că n-a fost decât o criză de paludism, dar Belzoni a spus: „Simt mâna morţii întinzându-se spre mine… Ştiu că nu mai am decât câteva ore de trăit”. Un vrăjitor african l-a tratat cu opium, dar arheologul a murit blestemându-l pe Seti I. „Faraonii s-au răzbunat”, a spus simplu vrăjitorul.
În 1862, germanul Theodor Bilharz, specialist în autopsia mumiilor, a fost cuprins de friguri după o vizită la Luxor. A delirat timp de 15 zile şi a murit fără a-şi mai fi revenit. Un alt arheolog german, Heinrich Brugsch, a manifestat spre sfârşitul vieţii simptome clare de alienare mintală.
Savantul britanic Archibald Douglas Reed a decedat la puţin timp după ce a radiografiat mumia faraonului Tutankhamon. S-a relatat că un ministru egiptean, vrând să ancheteze această enigmă, a vizitat mormântul împreună cu un îmblânzitor de şerpi. La sosirea lor, o cobra şi o viperă ar fi ieşit din mormânt şi au reuşit să dispară. Ministrul a murit puţin după ce a revenit la Cairo. Cei ce cred în puterea blestemului, vorbesc de 17 victime…
Alte cazuri sunt mai recente. Un conservator al muzeului din Cairo, Mohamed Mehdi, a murit în urma unei hemoragii cerebrale după ce aprobase expunerea la Paris a tezaurului faraonului Tutankhamon. Succesorul său, Kamal Mahrez, a murit, tot de o hemoragie, după ce dăduse aprobarea pentru o expoziţie asemănătoare la Londra.
Numeroase ipoteze au fost elaborate pentru a explica aceste morţi misterioase. Una din cele mai stranii este cea a piramidei care ascute simţurile. Forma piramidală ar duce la acumularea de energie şi, ca urmare, la producerea de viziuni oribile „profanatorilor” şi chiar moartea lor.
S-a presupus, de asemenea, că egiptenii descoperiseră radioactivitatea. Preoţii lor ar fi pus materiale radioactive în mormintele faraonilor. Categoric, cunoştinţele egiptenilor în diferite domenii erau importante, dar nimic nu dovedeşte că ei cunoşteau radioactivitatea. De altfel, egiptologii morţi în condiţii misterioase n-au arătat nici unul vreun simptom de radiodermită, boală datorată radiaţiilor.
Mai convingătoare ar fi ipoteza care acuză febra Q, boală cu forme variate, care bântuie în ţările orientale şi este cauzată de infecţia cu bacteria Coxiella burnetii. Aceste bacterii sunt de obicei prezente la bovine, ovine şi caprine. Praful a fost şi el acuzat: aflat din abundenţă în necropole, el poate irita pielea sau gâtul şi poate fi periculos pentru persoanele cu căile respiratorii sensibile.
Un cercetător sud-african, Geoffroi Dean, crede că histoplasmoza este vinovată de uciderea pretinselor victime ale faraonului. Această boală rară, care ucide lent, ar putea fi transmisă de excrementele liliecilor care trăiesc în peşteri. Dar niciun liliac nu a fost văzut în mormântul lui Tutankhamon care era închis ermetic de mii de ani.
Totuşi, după cum am văzut, morţile imputate pretinsului blestem au avut caracteristici diferite şi nu pot fi atribuite unei cauze unice şi misterioase. Blestemul faraonilor i-a făcut pe mulţi să viseze şi să tremure. Dar este foarte greu să crezi în el.
