Noile necesități ale unei vieți în plină dezvoltare în Europa Occidentală a secolului al 14-lea au dus la inventarea ceasornicului, care a făcut posibilă împărțirea zilei în părți egale și o exactă determinare a unui punct al zilei. Ceasornicele, bazate pe împărțirea zilei în părți egale, adică în ore egale – horae aequinoctiales -, se răspândesc din Italia pretutindeni și fac să dispară vechile sisteme de până atunci, care împărțeau ziua și determinau un punct al zilei cu ajutorul orelor neegale – horae inaequales -, al măsurării umbrii – ambele adoptate de la romani.
În legătură cu felul de numărare a orelor egale, distingem trei feluri de ceasornice: 1. ceasornicul italian, 2. ceasornicul-jumătate și 3. ceasornicul mare (nurnbergian). Ceasornicul italian lua lăsarea serii drept punct de plecare pentru numărarea orelor și număra orele de la 1-24, ora 24 formând astfel sfârșitul zilei. Ca clipă a lăsării serii se lua timpul o jumătate de oră după apusul soarelui, când se sfârșea munca zilei. Dar, pentru că apusul soarelui se mută în fiecare zi, ceasornicele trebuiau așezate mereu așa, pentru ca începutul numărării orelor să cadă tot la o jumătate de oră după apusul soarelui. Ceasornicul-jumătate – împărțea întregul spațiu al zilei și al nopții în două părți egale de câte 12 ore, fără să considere schimbările produse în lungimea zilei sau a nopții. Acest ceasornic-jumătate la miezul nopții drept punct de plecare pentru numărarea orelor, pe care le numără de la 1-12, adică până la amiază, și de la amiază iarăși de la 1-12, adică până la miezul nopții.
Turcii au împrumutat elementele de bază ale acestor două sisteme, creând un nou sistem propriu de împărţire a orelor. Ei au divizat întregul spațiu al zilei și al nopții în două părți egale, de câte 12 ore egale fiecare, și începeau numărarea orelor exact în clipa apusului soarelui. Pentru ca ceasornicele să fie necontenit în concordanță cu acest fel de socotire a orelor, turcii trebuiau să schimbe ora în fiecare zi sau, cel puțin de câteva ori pe săptămână. Când ziua crește, ei dădeau ceasoarnicele înainte, iar când ziua scade, ei le dădeau înapoi.
La români, în timpul Evului Mediu şi după aceea, atunci când nu se foloseau indicațiile exacte ale ceasornicelor, oamenii se luau după următoarele puncte indicatoare ale timpului zilei: 1) răsăritul soarelui; 2) prânzul (orele 7 dimineața, în timpul verii); 3) prânzul cel mare (orele 10 dimineaţa) ; 4) amiază ; 5) ojina (orele 16) ; 6) asfințitul soarelui; 7) miezul nopții; 8) cântatul dintâi al cucoșilor (orele 2 după miezul nopții) ; 9) cântatul al doilea al cucoșilor (între orele 4 și 5 dimineața); 10) răsăritul zorilor; 11) când se vede de ziuă ; 12) când se face ziuă.
Adeseori, aceleași indicații ale timpului le întâlnim și în însemnările de prin cărți și la cronicari. De exemplu, într-un manuscris din anul 1719, aflăm: „Vineri spre sâmbătă, 6 deni, la cântatul cocoșilor, s-a născut copila noastră Ilinca”. Sau: „Au venit fără veste Petru Vodă Aron și au aflat pre Bogdan Vodă la sat la Răuseni, den gios de târgul Sucevei, și l-au lovit vineri, în răvărsatul zorilor, Oct. 16, în anul 6963”. Ori: „Deci, când a fost sâmbătă, pe la prânzul cel mare, iată că a și sosit Bekir Aga”.
Ceea ce caracterizează acest fel de indicare a punctelor zilei e lipsa unei exactități desăvârșite, lipsă care se explică prin variaţia, după anotimpuri, a orei răsăritului și apusului soarelui. Dacă vrem să echivalăm cu indicaţiile actuale ale ceasului, trebuie să ținem seama întotdeauna de anotimpurile în care se întâmplă faptele relatate, adică să ne raportăm la momentul apusului sau răsăritului soarelui.
Ridicarea culturală a păturii conducătoare din ţările române, necesitățile unei vieți tot mai pretențioase ale acestei pături, legăturile comerciale tot mai strânse cu statele străine, au necesitat introducerea și în Moldova şi Ţara Românească a unor mijloace exacte de măsurare a timpului. Astfel, probabil prin secolul al XVI-lea, s-au introdus ceasornicele, de care au început să se servească clasa boierească conducătoare și târgoveții, care însă nu părăsiră nici străvechiul fel popular de indicare a timpului zilei. Sistemul adoptat a fost cel turcesc, de care am amintit mai sus.
Iată câteva exemple din vechii cronicari: „Iară aga Conachi a ieșit din curte să meargă la gazdă, că nu gândea că ar veni cătanele într-acea zi, trecând opt ceasuri din zi”; „Ținut-au războiul până la trei ceasuri de noapte”; „Acest stâlp s-a scris cu ajutorul lui Dumnezeu din porunca arhiepiscopului Grigorie, mitropolitul Sucevii și s-a trudit slabul de minte Mihail Diaconul și s-a sfârșit în luna lui Aprilie, în 26, în al șaptelea ceas din zi, într-o Sâmbătă, în anul 7058”; „1813, Oct. 28, marți, seara la jumătate de ceas – cutremur de pământ”.
Noile orientări culturale și noua situație politică a românilor din cele două principate determină, pe la jumătatea secolului al XIX-lea, înlocuirea sistemului turcesc de indicare a orelor cu sistemul european.
