Ioana Radu (1917-1990) a fost „regina romanţei” româneşti. A fost sora cântăreței Mia Braia și a doua femeie motociclist din România. Pe numele adevărat Eugenia (Jana) Braia, copilărește în Craiova, unde era stabilită familia artistei. De la lăutarii cârciumei tatălui său, Constantin Braia culege și învață primele cântece populare și lăutărești. A cântat, începând cu perioada interbelică, la mai multe restaurante din Bucureşti, apoi la Teatrul de Estradă „Constantin Tănase” (unde cânta și Maria Tănase), la Circul de Stat și la Orchestra de muzică populară „Barbu Lăutaru” din București. De asemenea, ea a participat la mai multe ediții ale Festivalului național de romanțe „Crizantema de Aur”.
Discografia Ioanei Radu este impresionantă, dar ea a deveit celebră prin romanţele interpretate, din care amintim „Mai rămâi”, „Aş vrea iar anii tinereţii”, „Cine mi te-a scos în cale”, „De ce să pleci”, „Dacă-n douăzeci de toamne”, „Te rog să uiţi că te-am iubit”, „Îţi aminteşti”, „În chioşc fanfara cânta” etc.
În 1987, cu 3 ani înainte morţii, Ioana Radu dă un interviu memorabil revistei „Flacăra”, din care am extras câteva pasaje interesante, în care artista îşi dezvăluie mai multe „secrete”:
* În viaţa mea, nr. 13, mi-a adus noroc. mea. La concursul radio din 1936, care m-a lansat in viata artistică, am avut numărul 513. La Loto am câștigat cu numărul 13. Pe poarta casei mele e trecut numărul 13. La un recital am cântat 13 biss-uri cu mare succes. Am avut premiere mari în 13. Ziua de pensie e tot 13.
* N-am auzit niciodată pe cineva spunând „Ce frumoasă e Ioana Radu! Ce siluetă are!” Întotdeauna am auzit: „Ce frumos cântă Ioana Radu!” şi vorbele acestea m-au ţinut în viaţă.
* Am fost într-o permanentă şi loială întrecere cu Maria Tănase; vroiam, în mintea mea de copil, să-i iau locul. În gândurile mele cele mai ascunse, credeam, mai ales cu repertoriul din cârciuma tatălui meu, c-o s-o eclipsez. Ce copil eram! N-am ajuns-o în interpretare, în măreţie, în frumusețea ei reală. Am admirat-o enorm. Mă ţineam după ea pe stradă, nu îndrăzneam să mă adresez decât cu dumneavoastră. Am copiat-o în tot ce se poate copia, până la cântat.
* Să vă povestesc cum am cules melodia „Mi s-a rupt căruţa-n drum”. Eram la Craiova, la un trist eveniment de familie. Din stradă, am auzit nişte lăutari care cântau cu o vioară fără coarde, cu un acordeon fără clape. M-am dus repede la gard, i-am oprit, le-am dat o sută de lei, au stat două minute cu mine, am scris vorbele, am memorat melodia, şi am adus-o la microfon după ce am trecut-o prin filtrul meu, prin simţirea mea. Materialul se strânge în timp şi spaţiu. Îi punem un punct, o virgulă. N-ai voie să vii cu un cântec care nu are marca personalităţii tale.
* Eu n-am cântat decât ce mi-a plăcut. Eu am ales cu sufletul. Un cântec, dacă nu te confunzi cu el, nu poate fi minunat interpretat. Eu nu imprim un cântec până nu mi-l cânt mie, în baie, în casă, pe stradă. Nu mă duc cu hârtia în mână la înregistrare, trebuie să-mi intre melodia în suflet. N-am cântat niciodată de azi pe mâine. Arta nu se face de mântuială, altfel o compromitem. De aceea se aude prost ce se aude. Am fost deosebit de critică cu mine. Nu mi-a plăcut să cânt orice – dacă nu eşti pretenţios, înţeleg prin asta muncitor, serios, te poluezi şi poluezi…
* Romanţa e ca anecdota, n-ai voie s-o lungeşti. În trei strofe trebuie să povesteşti o viaţă. Apoi, textele trebuie să fie scrise cu suflet de poet. Romanţa nu se scrie între un drum şi altul, pe un colţ de masă, cu gândul la următorul punct, din programul zilei.
* Am fost a doua femeie motociclistă din România, sunt şofer cu experienţă de 40 de ani, iubesc animalele de când mă ştiu, lucrez cu croşeta ca o artistă.
* George Calboreanu mi-a dat marea lecţie de teatru. Când juca „Apus de soare”, nu părăsea cabina cu două nopţi înainte. Stătea de vorbă cu Ştefan cel Mare, devenea domnul Moldovei. De la el am învăţat să vin întotdeauna cu mult înainte de spectacol şi să plec ultima. La spectacolul de la Sala Radio, prin care am fost sărbătorită pentru 70 de ani, am venit de la ora 14. Să fiu acolo în cabină, să revăd decorurile, să simt atmosfera, să mă pregătesc. Să-mi risipesc emoţiile, să fiu Ioana Radu, artistă a poporului.
* Meseria de cântăreţ de local e mai grea decât să fii pe scenă. Nu-i tot una să cânţi în liniştea şi respectul unei săli şi să cânţi într-o cârciumă cu mititei, zgomot de sifoane, pahare şi să impui linişte cu vocea ta!
* Eu sunt un om fără duşmani. Eu mă bucur că am iubit toată lumea pe care am cunoscut-o. Alţii şi-au pierdut viaţa înţepându-se, urându-se….
* Am fost nevastă, gospodină, artistă. Singură mi-am făcut piaţa, m-am bucurat când soţul meu era spălat, călcat de mâinile mele, masa pusă de mine, mâncarea gătită de mine. Mi-am împlinit toate gusturile atât cât m-am priceput şi am simţit nevoia. M-am plimbat cu motocicleta, cunosc România potecă cu potecă, iar mai la bătrâneţe m-am suit în maşină la Bucureşti şi m-am dat jos la Bonn. Singură pe magistralele lumii cu dorinţa să vizitez, să văd şi cum e pe la alţii. Am citit o carte bună, mi-a plăcut un film bun.
* Dacă nu era cântatul, axa vieţii mele, aş fi fost şofer sau aş fi petrecut tot timpul pe stadioane – îmi place fotbalul, boxul. Sunt membră în comitetul de conducere al echipei „Rapid” de 40 de ani. Am primit şi o diplomă de onoare. Toţi să fim suporterii numai ai echipelor Steaua şi Dinamo?
* Nu-mi place lauda exagerată, dar nici critica nedreaptă. Sunt un om modest; oricine are de spus ceva despre mine să spună, dar să fie adevărat.
