În septembrie 1386, pe tronul Ţării Româneşti se urcă domnitorul cunoscut sub numele de „Mircea cel Bătrân”. Mare diplomat şi comandant de oşti, strateg mare în arta militară şi a culegerii de informaţii, el era conştient de faptul că nu se pot obţine victorii împotriva unui duşman dacă nu-i sunt ştiute dinainte poziţia de luptă, armamentul şi forţa umană de care dispune. Proaspătul voievod, concomitent cu reorganizările militare şi întărirea garnizoanelor din cetăţile de graniţă, a trimis solii diplomatice în Ungaria şi Polonia şi a lansat cete de iscoade pe teritoriul Imperiului Otoman cu misiunea de a culege şi transmite, prin mijloace de codificare adecvate, orice informaţie secretă referitoare la armata inamică.
În 1393, turcii cuceresc şi ultimele teritorii din nordul Bulgariei, Ţara Românească devenind astfel vecină cu Imperiul Otoman. În faţa acestei primejdii, pentru a-şi crea condiţii favorabile în vederea respingerii unui eventual atac împotriva sa, Mircea nimiceşte în 1394 bazele otomane de la Cavarna şi-şi instalează avanposturi în cetăţile din dreapta Dunării, cu misiuni de apărare şi culegere de informaţii. Fiecare dintre căpitanii acestor formaţiuni de pază au primit ordinul de a organiza strângerea de date secrete despre potenţialul militar al lui Baiazid, starea morală a trupelor sale, în ce formaţiuni se deplasează şi oricare altă informaţie în legătura cu inamicul.
Mircea cel Bătrân dispunea de o armată redusă; de aceea, el trebuia să cunoască cât mai exact situaţia adversarului său. Cunoscând traseul năvălitorului, voievodul a ordonat evacuarea din calea sa a tuturor satelor. Apoi, de dincolo de Dunăre şi până în apropierea Bucureştiului, el a rânduit iscoade şi puncte de observaţii ce aveau misiunea să semnalizeze, prin mesaje optice codificate, apropierea duşmanului. O săgeată îndreptată în sus dovedea că armata inamică a apărut la orizont, dar este încă departe de graniţa ţării, pe când una trasă razant trebuia să anunţe sosirea duşmanului la hotare; două săgeţi trase una după alta însemna că turcii au trecut Dunărea şi se îndreaptă, pe drumul cunoscut, spre inima ţării.
Adăpostiţi de pădurile întunecate, iscoadele transmiteau comandantului lor, în mod continuu, ştiri despre mişcarea trupelor otomane. Acestea înaintau în grupe mari, desprinzându-se de grosul coloanei în căutare de hrană şi apă. În aceste momente, iscoadele şi-au dovedit marea lor utilitate, deoarece de rapiditatea şi acurateţea cu care semnalau desprinderea acestor cete de jefuitori din masa armatei depindea distrugerea lor, fără pierderi de partea oastei muntene.
Hărţuită cu o deosebită tenacitate, atacată ori de câte ori umbra neguroasă a pădurilor proteja oastea română, imensa armată otomană se târa, ca un şarpe аросаliptic, spre locul dezastrului, Rovine, unde a fost zdrobită.
Vestea victoriei lui Mircea asupra sultanului Baiazid a străbătut ca un fulger Europa. Cruciaţilor occidentali le venea greu să creadă că o armată atât de mică, îmbrăcată în sumane, cu scuturi de nuiele, arcuri şi pari ciopliţi din topor şi afumaţi la un capăt, a putut înfrânge trupele unui imperiu ce devenise spaima lumii…
