Principatele Române, aproape de la înființare și până la unirea lor într-un singur stat, au fost tributare Porții. Prin această dependință, au fost în mod natural, tot timpul în strânse relații cu turcii, de la care au împrumutat o serie de cuvinte, care cu încetul s-au încetățenit în limba noastră. Se găsește în limbajul nostru militar, o serie de trei cuvinte strâns legate între ele, de origine turcească: caftan, turban și buzdugan. Aceste cuvinte își au originea în actul învestirei voievozilor români, în domnie, de către Sublima Poartă.
Toți principii, fie creștini, fie musulmani, ce erau tributari sultanului, ca acei ai Serbiei, Munteniei, Moldovei, Ardealului, hatmanul cazacilor, principele Daghestanului, etc. – primeau la investirea în domnie, din partea sultanului, anumite daruri, astfel: principii Ardealului (Ioan Zapolya, Ștefan Bethlem Gabor, Emerik Tököly) primeau la investire câte un caftan de brocard, o coroană de aur, o sabie împodobită cu pietre scumpe, un drapel, un tui și un cal bogat înșeuat. Principele de Daghestan primea un caftan cusut cu fir de aur, un buzdugan de aur masiv, un drapel și un tui. La fel primea și hatmanul cazacilor, adăugându-i-se o sabie și o egretă garnisită cu pietre scumpe.
Principii Moldovei și Munteniei primeau o mantie de postav roșu cu blană de zibelină, un steag de domnie, un buzdugan, un caftan și două tuiuri. Explicația acestor din urmă daruri este următoarea: sultanul dăruindu-le caftan și mantia însemna că, dacă el te îmbracă, lui trebuie să-i slujești. Prin steagul de domnie și buzdugan i se încredința principelui autoritatea de a domni în numele sultanului, iar după numărul tuiurilor, i se cunoștea gradul de general, ce i se conferea în armata turcească. Dreptul de a avea tui la cort, se acorda numai la pași și viziri. Pașii aveau în general dreptul la un tui, vizirii la două și marele vizir la trei tuiuri. Tuiul consta dintr-o lance de care era atârnată o coadă de cal și se așeza în fața cortului generalilor turci spre a indica gradul și importanța persoanei ce ședea în acel cort. După numărul tuiurilor ce se acorda fiecărui principe vasal Porții, rezultă că cei mai mari în rang erau socotiți principii Munteniei și Moldovei.
Această favoare datează pentru Muntenia din timpul lui Mircea cel Bătrân, când după lupta de la Rovine, fiind nevoit a plăti turcilor primul tribut, compus din 3.000 de ducați, 30 de cai și 20 de șoimi. Sultanul ca admirație pentru vitejia cu care s-a luptat i-a acordat dreptul de a purta 2 tuiuri. Pentru Moldova, datează din timpul lui Bogdan al III-lea. Acesta, după îndemnul tatălui său, Ștefan cel Mare, trimițând pe Moțoc Vornicul să ducă tribut Porții, sultanul îi trimise lui Bogdan un caftan, un steag, un buzdugan și două tuiuri – semn de admirație pentru bravura de care dăduse dovadă părintele său. Caftanul cusut cu fir de aur putea să-l poartă numai principii; turbanul îl purtau și pașalele turcești. Pașa, care venea cu armata pentru a instala domnii români în scaun, purta turban.
Buzduganul era semnul puterii și autorității. Domnii făceau des uz de buzdugan, bătând cu el pe boierii răzvrătiți. Cronica lui Ureche ne spune că Ștefan Tomșa a bătut cu buzduganul pe Iacob Eraclid, până l-au ucis.
Alături de buzdugan găsim și hangerul, care este o sabie turcească curbată de la mijloc spre a tăia mai ușor cu ea, având mânerul de fildeș și teaca bogat împodobită cu pietre scumpe. Această sabie a rămas în armata noastră până în timpul lui Cuza Vodă.
Egreta este o podoabă rămasă în armata noastră tot de la turci. Se dădea ca semn dinstinctiv numai acelor ofițeri superiori și generali, care exercitau în mod efectiv comanda. Tuiul, rămânând la cort când generalii ieșeau în paradă sau la revistă, era înlocuit prin egretă. La început egreta era făcută din păr de cal, și apoi de fire de argint sau aur, iar jos avea o podoabă de pietre scumpe. Prima egretă de aur fu donată de sultanul Soliman Magnificul lui Ibrahim Pașa, drept recompensă pentru calitățile strălucite dovedite în lupta de la Mohacz în 1526.
