Puține morți regale din istoria Angliei au fost atât de încărcate de simbolism precum cea a Reginei Maria (Mary I). Când a murit în dimineața zilei de 17 noiembrie 1558, a fost ca și cum întreaga țară și-ar fi dat ultima suflare odată cu ea. Deși Maria a lăsat o amintire teribilă a persecuției religioase, nu i s-a acordat creditul și recunoașterea pe care probabil le merită.
Deși domnia ei a fost în cele din urmă ineficientă și nepopulară, au existat ocazii în care Maria s-a dovedit a fi o conducătoare curajoasă. Adesea sunt trecute cu vederea marile progrese pe care le-a făcut Maria în timpul relativ scurtei sale perioade pe tron. Ea a restaurat Marina, a introdus politici de reformă fiscală, a înființat noi spitale și a îmbunătățit educația clerului. Maria a fost, de asemenea, prima regină recunoscută ca regină a Angliei.
Într-o lume dominată de bărbați, regina Maria a trebuit să se impună ca o monarhă puternică, capabilă să conducă o țară. Ea a redefinit ritualurile și legile regale prin Legea Parlamentului din 1554 – aceasta declara că o conducătoare, căsătorită sau necăsătorită, se va bucura de aceeași putere și autoritate ca un monarh bărbat.
Domnind între cei doi giganți ai istoriei – regele Henric al VIII-lea (tatăl ei) și regina Elisabeta I (sora ei vitregă) – mulți consideră domnia Mariei ca fiind una ineficientă, pentru că ea a dus campanii de război dezastruoase, culminând cu pierderea orașului Calais de către Anglia, în 1558. Maria va fi întotdeauna cunoscută ca o tirană catolică, pentru persecuția sa feroce împotriva protestanților, ceea ce i-a adus porecla de „Bloody Mary” adică „Maria Sângeroasă”. Într-o încercare zadarnică de a restaura catolicismul în Anglia, Maria este cunoscută pentru arderea brutală pe rug a aproximativ 300 de eretici protestanți – în scurta sa domnie de 5 ani.
În primul an al domniei Mariei, mulți protestanți proeminenți au fugit în străinătate. Totuși, cei care au rămas în urmă și au persistat în proclamarea publică a credințelor lor au devenit ținte ale legilor eretice care se pedepseau brutal – arderea pe rug. Arderea pe rug a fost, fără îndoială, o sentință îngrozitoare. Totuși, în Anglia acelor timpuri, pedepsele sângeroase erau normale. Metodele de execuție variau de la cele de ardere pe rug și spânzurare, până la tăierea în sferturi. Arderea era metoda folosită pentru eretici. Moartea pe rug le-a dat ereticilor o mostră a focului iadului, oferindu-le o ultimă șansă de a se retrage și de a-și salva sufletele. Maria și consilierii ei sperau că valul inițial de arderi pe rug va acționa ca un șoc scurt și puternic – avertizându-i pe protestanții rătăciți să se întoarcă la credința „adevărată”.
Viața personală a Mariei a fost, de asemenea, turbulentă – una plină de tragedie și triumf, nesiguranță și încăpățânare. Maria a fost împinsă de capriciile tatălui ei, a avut o relație furtunoasă cu fratele ei vitreg, (regele Edward al VI-lea), și a fost constant eclipsată de sora ei vitregă, viitoarea regină Elisabeta I.
Au existat perioade semnificative în viața ei în care Maria a fost ostracizată, bastardizată și denigrată. Căsătoria Mariei cu Filip al II-lea al Spaniei a fost lipsită de dragoste și extrem de nepopulară în rândul publicului. Filip a căutat uniunea doar pentru câștiguri politice și strategice, pe când Maria a considerat uniunea ca fiind iubire – și spera la o familie. Spre suferința Mariei, căsătoria nu a produs moștenitorul de care și-l dorea atât de disperat și de care avea nevoie.
Sfârșitul domniei Mariei a fost plin de disperare. Pierderea orașului Calais a apăsat greu asupra ei. Calais fusese ultima bucată de pământ pe care Anglia o deținuse în Franța. Timp de luni de zile, Maria fusese vizibil bolnavă, avea febră și era chinuită de o misterioasă umflătură abdominală. Mulți de la Curte spunea că era vorba de o „sarcină fantomă”. Alţii au suspectat, mai târziu, că era vorba de chisturi ovariene sau cancer uterin. Pentru Maria, cea mai mare disperare a ei nu era una fizică, ci spirituală. Ea nu reușise să nască un moștenitor care să asigure revenirea Angliei la catolicism.
În toamna anului 1558, slăbiciunea fizică a Mariei a devenit atât de acută, încât nu se mai putea ridica din pat. Clopotele Londrei băteau neîncetat pentru ciuma care devasta orașul, iar aerul era învăluit în ceață. Vânturile politice se schimbau din oră în oră. Maria însăși a devenit convinsă că moare pentru că Dumnezeu nu era mulțumit de ea; totuși a rămas neclintită în credința ei că politicile ei religioase fuseseră drepte. Maria se agăța de rozariul pe care îl ținuse odată mama ei, Caterina de Aragon şi a cerut să fie îngropat împreună cu ea.
Spre zorii zilei de 17 noiembrie 1558, după ce a murmurat rugăciuni cu o voce care se stingea, Maria a părăsit această lume în liniște. Potrivit cronicarilor, în momentul în care a murit, cerul din afara Londrei s-a luminat – lumina Soarelui străpungea norii apăsători. Fie că a fost o coincidență sau un mit, a devenit parte a legendei – un sfârșit simbolic al domniei „Mariei Sângeroase” – și începutul lungii și strălucitoarei epoci elisabetane.
Maria avea doar 42 de ani când a murit. Moartea ei timpurie, la scurt timp după pierderea orașului Calais, în mijlocul unei epidemii de ciumă și al unei recolte dezastruoase, nu a făcut decât să-i pecetluiască reputația de regină discreditată, încăpățânată și răzbunătoare.
Istoria și-o amintește drept „Maria Sângeroasă” – dar fiica cea mare a lui Henric al VIII-lea era mai mult decât reputația teribilă pe care a lăsat-o în urmă. Persecuțiile religioase ale Mariei nu trebuie uitate niciodată – dar nici curajul, realizările sale politice sau obstacolele extraordinare pe care le-a depășit. În realitate, „Bloody Mary” era o femeie destul de tristă și singură…
