Ion Rîmaru (1946-1971) a fost un criminal în serie român condamnat la moarte și executat. El a terorizat Bucureștiul în perioada anilor 1970-1971, când era student, comițând 4 omoruri, 6 tentative de omor, 5 violuri, o tentativă de viol, o tâlharie și 3 furturi. Rîmaru a fost supranumit de mass-media și de forțele de ordine „Vampirul din București” (pentru că sugea sângele victimelor) și „Criminalul blondelor” (pentru că victimele sale ucise erau preferențial blonde).
Însă, foarte puţini cunosc faptul că şi tatăl lui Ion Rîmaru – Florea Rîmaru – era şi el un criminal în serie. Cum a început toată povestea? În 1972, Constantin Țurai conducea de aproape 20 de ani Laboratorul de criminalistică al Institutului medico-legal “Prof. dr. Mina Minovici”. În tinerețe, prin anii 1940-1950, el lucrase ca ofițer criminalist la Prefectura Poliției. Era un pasionat al meseriei pe care și-a exercitat-o în poliție, în cercetare și în literatură, scriind câteva cărți. În 1984, a văzut lumina tiparului cartea „Enigmele unor amprente” semnată Constantin Țurai. Cartea cuprinde mai multe schițe, de fapt întâmplări adevărate din cariera criminalistului. În capitolul intitulat „Trei decenii sub semnul Justiției”, autorul dezvăluie un lucru uimitor: Florea Rîmaru comisese în anul 1944, cinci asasinate ale cărui autor rămăsese necunoscut până în ziua în care cadavrul tatălui lui Ion Rîmaru poposise pe masa rece de la morgă.
În anul 1944, începând cu noaptea de 29/30 iunie și până la sfârșitul anului acela tumultuos, anchetatorii din Prefectura Poliției s-au confruntat cu 5 cazuri deosebite. Pe timp de noapte, și numai când stihiile naturii se dezlănțuiau, un individ ucidea un sânge rece. Femeile, asasinate în propriile cămăruțe pe care le ocupau în subsolurile unor case sau ucise pe străzi lăturalnice și întunecoase, nu au fost niciodată jefuite.
Iată un pasaj din cartea lui Constantin Ţurai: „După săvârșirea oribilei fapte, asasinul dispăruse pe aceeași fereastră pe care se introdusese, având grijă să ia cu dânsul instrumentul de fier de care se servise pentru asasinarea victimei. La plecare, deschidea ușa unui mic coteț de păsări, ce se afla lângă fereastra pe unde se introdusese la subsol și luase de acolo un cocoș căruia îi smulsese capul, pe care îl aruncase în curte și apoi dispăruse fără să fi fost simțit de nimeni. Asasinul plecase cu acel cocoș fără cap. Pentru ce va fi luat el cocoșul? Explicațiile organelor de anchetă susțineau că asasinul luase acel cocoș căruia ii smulsese capul, pentru a da eventuala explicație stropilor de sânge de pe încălțămintea și îmbrăcămintea lui”. Organele de anchetă se aflau în posesia unor dovezi clare – amprentele. Dar, căutate în fișierele Poliției, s-a dovedit că nu aparțineau unui recidivist, deci nu a putut fi identificat criminalul.
Domnul Ţurai a urmărit aproape 28 de ani urmele papilare digitale și palmare, precum și celelalte urme lăsate de asasinul necunoscut în anul 1944. A verificat în permanență amprentele care se înregistrau în cazierul monodactilar și palmar (indiferent de fapta comisă), dar nu a putut găsi niciunele care să se identifice cu urmele ridicate de la cele 5 persoane asasinate, stabilite a fi opera unuia și aceluiași autor și a cărui descoperire îl obseda zi și noapte, așa cum mărturisește.
Cazul „Ion Rîmaru” a fost pentru Țurai un prilej de rememorare a anchetelor din 1944, dar, în acea perioadă lon Rîmaru ne era nici măcar născut! Apoi, a venit ziua de 23 octombrie 1972, zi în care pe masa de la morgă a fost depus cadavrul unui bărbat în etaj de 53 de ani, cu talia de 1,74 metri. „Cu ocazia acestei autopsii, am recoltat impresiunile digitale, palmare și plantare, în scopul efectuării unui studiu dermatoglific complex. Pe când cercetam și comparam aceste structuri, o străfulgerare mi-a oprit subit respirația”, scrie criminalistul. În urma comparărilor amprentelor, a reieșit fără dubiu că Florea Rîmaru era autorul celor 5 asasinate comise în 1944. Constantin Țurai nu știa ce declarase Ion Rîmaru în fața instanței și este pentru prima oară când această mărturie se face publică, așa cum descoperirea specialistului în criminalistică a fost mediatizată abia în 1984, odată cu apariția cărții sale.
