Canalul Suez, aflat la vest de Peninsula Sinai, este cel mai cunoscut canal din lume, având 193 km lungime. El este situat în Egipt, între orașele Port Said (la Marea Mediterană) și Suez (la Marea Roșie). Canalul permite trecerea în ambele direcții a navelor între Europa și Asia, fără să mai fie necesară înconjurarea Africii pe la vest. Înainte de deschiderea canalului în 1869, bunurile erau uneori transportate între Marea Mediterană și Marea Roșie pe pământ.
Deşi actualul canal a fost construit şi deschis oficial în 1869, se pare că el a mai existat şi în vremuri străvechi. Astfel, Pliniu şi Strabon povestesc că faraonul Ramses al II-lea deschisese un canal care înlesnea trecerea rapidă a flotei sale din Marea Arabiei în Marea Mediterană. Apoi, Herodot, cu 450 ani înainte de Hristos, scria că Regele Necho II, fiul lui Psametic, faraon din a XXV-a dinastie, construise un canal care ducea la Marea Roşie.
Lucrările începute de faraoni au fost continuate în urmă de către Ptolomeu şi Troian care deschise un braţ nou ce îngăduia vaselor de comerţ să ajungă până la Memphis şi căpătă numele de „Amnis Trajanus”. După cucerirea Egiptului de către arabi, opera de desăvârşire a canalului a fost reluată de califul Amr-ibn-al-as care, curăţind nisipul din Nil, utiliza canalul pentru transportul grâului destinat Arabiei. În final, după ce luase numele de „Amru”, canalul a fost astupat cu nisip, pentru scopuri militare, de califul Abu Giafer El Mansur. Totuşi se cuvine să arătăm că acest canal al califilor şi al faraonilor era un canal indirect deoarece pentru comunicaţia cu Mediterana el folosea apele Nilului.
Republica Veneţiei are meritul de-a se fi gândit cea dintâi, în secolul XVI-lea la posibilitatea de a deschide, prin tăierea istmului, un canal care să pună în comunicaţie directă Marea Roşie cu Mediterana, cu scopul de a combate puterea maritimă a Portugaliei şi de a reda Mediteranei acea întâietate a traficului maritim pe care i-o luase descoperirea Americii.
Oportunitatea tăierii istmului de Suez a înţeles-o deasemenea şi cardinalul Richelieu. În secolul al XVII-lea, un filozof german, Leibnitz, prezintă regelui Ludovic al XIV-lea un memoriu prin care, sprijinit pe documente, arătă că reluarea activităţii pe canalul faraonilor era o ocazie extraordinară. Însemnătatea şi nevoia comunicaţiei directe prin tăierea istmului a fost susţinută în Italia de Francesco Eschinardi, în faimosul său „Discurs asupra tăierii strâmtoarei de pământ dintre Marea Roşie şi Mediterana”.
Mai târziu, la începutul secolului al XIX-lea, Napoleon însărcină pe inginerul Lepère de a întocmi planurile canalului, însă proiectul a fost încă o dată abandonat. Câţiva ani mai târziu, în 1820, un italian, inginerul Ghedini, care locuia în Egipt, făcând pe contul său o seamă de studii minuţioase, demonstră cel dintâi că nivelul celor două mări era aproape identic. Proiectul tăierii istmului, care avusese un sprijinitor entuziasm în ofiţerul Thomas Wagorn, a fost reluat de Prosper Enfantin care reuşi să-l prezinte vice-regelui Egiptului.
În 1854 și 1856, Ferdinand de Lesseps a obținut o concesiune de la Paşa Sa’id al Egiptului și Sudanului, pentru a crea o companie care să construiască un canal deschis navelor tuturor națiunilor. Compania urma să opereze canalul timp de 99 de ani de la deschidere. De Lesseps și-a folosit relația de prietenie cu Sa’id, pe care o dezvoltase în timp ce era diplomat francez în anii 1830. După cum se prevedea în concesii, de Lesseps a convocat Comisia Internațională pentru spargerea istmului din Suez, formată din 13 experți din 7 țări, care să ofere sfaturi cu privire la fezabilitatea și cea mai bună rută pentru canal.
Comisia a elaborat un raport unanim în decembrie 1856, care conține o descriere detaliată a canalului. Guvernul britanic s-a opus proiectului de la început până la finalizare. Britanicii se temeau că acest canal le-ar putea perturba supremația comercială și maritimă.
Inițial, opinia internațională a fost sceptică, iar acțiunile companiei Canal Suez nu s-au vândut bine în străinătate. Marea Britanie, Austria și Rusia nu au cumpărat un număr semnificativ de acțiuni. Cu toate acestea, cu ajutorul familiei bancare Cattaui și relația lor cu James de Rothschild, din familia franceză Rothschild, obligațiunile și acțiunile au fost promovate cu succes în Franța și în alte părți ale Europei. Toate acțiunile franceze au fost vândute rapid în Franța.
Lucrările canalului au început pe malul viitorului Port Said la 25 aprilie 1859. Construcţia a durat aproximativ 10 ani, fiind folosiţi peste 30.000 de oameni care lucrau permanent la canal, în orice perioadă, în total fiind angajați peste 1,5 milioane de oameni din diferite țări. Zeci de mii de muncitori au murit, mulți dintre ei din cauză de holeră și alte epidemii.
Canalul s-a deschis sub control francez în noiembrie 1869. Ceremoniile de deschidere au început la Port Said în seara zilei de 15 noiembrie 1869. Oaspeții regali prezenţi la inaugurare au fost împăratul austriac Franz Joseph I, împărăteasa franceză Eugenie, prințul moștenitor al Prusiei și prințul Louis de Hesse.
Deși au fost depășite numeroase probleme tehnice, politice și financiare, costul final a fost mai mult decât dublu față de estimarea inițială. După inaugurare, Compania Canalului Suez a fost în dificultăți financiare. Lucrările rămase au fost finalizate abia în 1871, iar traficul a fost sub așteptări în primii 2 ani.
