Născut la 8 martie 1896 în Piteşti, el este fiul lăutarului Tănase Teodorescu, înrudit cu numeroasa familie de lăutari argeşeni, Dură. A învăţat meşteşugul lăutăresc în familie. Tatăl cânta la vioară şi ţambal , fratele mai mare, Vasile, cu care a înjghebat un modest taraf de muzică populară ce avea să uimească încă de timpuriu pe piteșteni, era un virtuoz al viorii, sau scripcii cum i se spunea în popor, iar el, cu vocea lui puternică de tenor, avea nevoie de un instrument de acompaniament și acesta nu era altul decât chitara.
Şi-a pierdut părintele când nu împlinise 15 ani şi încă nu sunase goarna războiului. Băiatul era în preajma recrutării, dar până atunci a început să evite în tarafurile altor lăutari, impunându-se atenţiei publice datorită vioiciunii şi meşteşugului neobişnuit cu care interpreta orice melodie populară dar, mai ales, cântece de veselie, de dragoste şi de petrecere. Cam în preajma începerii primului război mondial şi-a făcut stagiul militar, în care timp a uimit camarazii de arme şi ofiţerii cu talentul său inepuizabil de a interpreta muzică populară.
Remarcat de generalul Traian Moşoiu, comandantul unei mari unităţi militare, căruia îi plăcea, când lua mesa la popota ofiţerilor, să asculte muzică şi mai ales muzică populară, subalternii l-au adus pe soldatul Marin Teodorescu şi l-au pus să cânte. În faţa acestuia, toţi ceilalţi cântâreţi din fluier, din cobză şi vioară, din drâmbâ sau frunză de salcâm rămâneau mici şi neinteresanţi. Pe cât părea de liniştit, de modest şi mai ales bun cu toată lumea, pe atât era de glumeţ şi de neastâmpârat – însuşiri care l-au determinat pe generalul Moşoiu să-l poreclească „Zavaidoc”, de la pluralul arhaicului cuvânt regional „zavaidoaca”, pronunţat in vestul Munteniei, deci în zona Argeşului, „zavaidoc”, care înseamnă năbădui, cu alte cuvinte printr-un pleonasm singularizat „Zavaidoc – năbădăiosul”.
Aşa s-a întâlnit cu George Enescu pe frontul de la Iaşi. Acest demiurg al muzicii româneşti nu se simţea înjosit să cânte la pian, acompaniindu-l pe „lăutarul” Zavaidoc, care printre paturile de suferinţă ale răniţilor cânta încet, duios şi cald, uneori chiar la ureche. Într-o notiţă autografă, cântăreaţa de operetă, populara Elena Zamora scria: „În timpul când Zavaidoc se afla la Paris, eu l-am auzit cântând muzică populară românească. De asemenea, în războiul din 1916 a cântat pe front răniţilor, alături de mine şi George Enescu”. În Franţa, la Paris, precum şi în Bulgaria, Ungaria şi Cehoslovacia cântăreţul a fost în perioada lui de maturitate. În Piteşti a cântat mult timp la berăria Stoica, situată vizavi de actuala catedrală, biserica Sf. Gheorghe, precum şi pe la restaurantele Tralea şi Tuluca, de pe fosta stradă Şerban Vodă, azi Victoriei, demolate.
A cântat la Iaşi, la Arad, la Timişoara, unde publicul îi spunea „guristul Zavaidoc”. În Bucureşti, ajunsese o legendă. Nu se mai găseau mese libere la restaurantele sau cârciumile unde se anunţa că va cânta Zavaidoc, iar bucureştenii fredonau cu pasiune cântecul pe care i-l scoseseră: „Să mănânc peste botoc / Şi să-mi cânte Zavaidoc”. Lângă Liceul „Gheorghe Lazăr” se afla restaurantul „Berbec”, unde faima cântăreţului de muzică populară a atins apogeul. Conducătorii tramvaielor care se încrucişau în staţia „Lazăr” nu o mai numeau cu numele ei, ci strigau „Staţia Zavaidoc”.
Cuceritor și năbădăios ca fire, Zavaidoc era adorat de femei de toate vârstele, admiratoarele sale fiind cu miile. În urma unui turneu de la Focșani, Zavaidoc o cunoaște pe Constanța. Se căsătorește la 43 de ani, aducându-i pe lume trei copii, două fete, Constanța și Niculina, și un băiat, Zavaidoc. Constanța este singura care a supraviețuit războiului.
Dovadă a puterii sale interpretative, stau zecile de discuri înregistrate în timpul vieţii. Dar ca mai toate marile talente ieşite din popor, dar necultivate suficient, şi gloria lui a apus repede, încât, în perioada de după 1940, numele său se pronunţa tot mai rar. Ca să se întreţină, a revenit în oraşul natal şi a susţinut, cu mijloace artistice modeste faţă de ceea ce fusese înainte, câteva spectacole, iar sumele realizate din încasări i-au revenit după scăderea cheltuielilor de regie, ca simbol al gloriei trecute și pentru cheltuielile zilnice. A fost ca o făclie care a ars cu intensitate şi s-a stins repede, mai prea repede pe 13 ianuarie 1945 la Bucureşti.
