Minele de aur din Munţii Apuseni reprezintă nu numai cea mai veche şi mai bogată regiune auriferă din ţara noastră dar şi cea mai veche din Europa. Istoricul grec Herodot, care a vorbit despre minele de aur din aceşti munţi ca fiind pe vremea lui singurele din Europa, aminteşte şi despre intrarea perşilor, sub conducerea lui Darius Histaspe, pe meleagurile ţării noastre acum aproape 2500 de ani (în anul 513 î.Hr.), atras fiind aici de aurul din râul Mureş. El arată că pe ţărmul acestui râu locuia poporul agatârşilor, care era „mare amator de aur şi se desfăta în aur”.
Exploatarea minelor de aur era foarte înaintată încă pe vremea lui. Ea s-a putut ridica la o asemenea perfecţiune numai după o muncă de sute de ani. De altfel, marele istoric V. Pârvan indică anul 1000 î.Hr. ca început al exploatării minelor de aur din Munţii Apuseni. Locuitorii coloniilor greceşti de la gurile Dunării cunoşteau drumurile pe care le străbăteau agatârşii prin defileele Carpaţilor ca să ajungă la vestita „lână de aur” a Munţilor Apuseni.
După agatârşi, exploatarea acestor mine a fost făcută de către daci. Aceştia au exploatat minele de aur de la Roşia Montană şi din comuna învecinată, Corna, cu multe sute de ani înaintea romanilor. Există dovezi că daco-geții trimiteau aurul prelucrat de ei, sub formă de podoabe, până în nordul îndepărtat al Europei, la popoarele scandinave. De asemenea, cu ocazia săpăturilor care s-au făcut în Egipt şi a analizei aurului din care erau făcute unele obiecte găsite în diferite sarcofage s-a ajuns la concluzia că acest aur provenea tot din părţile Munţilor Apuseni.
Aurul dacilor a constituit una dintre principalele puteri de atracţie sub imboldul cărora împăratul Traian a ţinut să ocupe cu orice preţ Dacia. El ştia că vistieria de la Sarmizegetusa conţinea mari cantităţi de metal preţios. Şi deşi regele dac ascunsese aurul sub albia râului Strei, totuşi, prin trădarea unuia dintre sfetnicii şi prietenii lui intimi, pe nume Bicile, tezaurul a căzut în mâinile romanilor. Scriitorul bizantin Johannes Lydus arăta că s-au ridicat de aici 5 milioane de fibre de aur (1.650.000 kg) şi de două ori pe atâta argint (3.500.000 kg), afară de cupe şi vase de mare preţ. Dacă informaţiile sunt veridice, atunci romanii ar fi adus din Dacia aur şi alte metale preţioase în valoare de peste 100 de miliarde de dolari, la preţul de astăzi al aurului.
Pentru culegerea firicelelor sau grăunţelor de aur se folosea, din cele mai vechi timpuri, hurca (un plan înclinat, acoperit cu lână, în care se opreau firişoarele de aur; de aici se pare că ar fi venit denumirea de „lâna de aur”). Apoi, lâna se spăla în „săltoc”, pentru a se separa aurul. Mai târziu, acesta era desprins direct din stânca de obârşie pentru a fi modelat sau turnat în tipare. Urmele acestor exploatări miniere se văd şi astăzi, în special la vestitele „Cetăţi” de la Roşia Montană, de pe Muntele Cârnicul. Din galeriile săpate la început cu dalta şi ciocanul se scoteau din inima muntelui stâncile mari de piatră care conţineau preţiosul metal. Aceste stânci erau apoi sfărâmate, prin încălzirea şi udarea lor succesivă cu apă sau oţet. Goana după aur a făcut ca aceşti munţi să fie săpaţi, ciuruiţi şi găuriţi în toate direcţiile, transformându-i în adevărate labirinturi. Prin surparea unor părţi din galerii s-au format uriaşe curţi interioare, iar galeriile s-au transformat în monumentale porţi şi portaluri.
