În 1997, apare o carte controversată a lui Seymour M. Hersh, intitulată „The Dark Side of Camelot”. În cartea lui Hersh se face referire la cel mai bogat român din perioada interbelică, Nicolae Malaxa. Dar care e toată povestea?
Generalul Dwight D. Eisenhower a fost nominalizat drept candidat la președinția SUA de către Partidul Republican în 1952. El nu avea nicio preferință anume pentru vreun candidat viceprezidențial, și astfel înalții demnitari și oficiali de partid republicani s-au întâlnit în spatele ușilor închise și i l-au recomandat generalului pe Richard Nixon (un tânăr politician), iar Eisenhower a acceptat. Acest Nixon va fi preşedintele SUA între 1969 şi 1974.
Necazurile lui Nixon apar în timpul campaniei pentru alegerile prezidenţiale din 1952, cînd, în timpul Convenţiei Naţionale a Partidului Republican numele său apare surprinzător pentru postul de vicepreşedinte al Statelor Unite. Hersh susţine că „în 1952, Nixon era mult mai vulnerabil decât a ştiut cineva, cu excepţia câtorva oficiali din cadrul CIA-ului”. Nixon depusese în contul său personal de la Bank of California un cec în valoare de 100.000 de dolari. Copia cecului, ajunsă în mâinile duşmanilor lui Nixon din CIA, era, crede Hersh, o probă irefutabilă de luare de mită. De cine era semnat cecul? De Nicolae Malaxa, scrie Hersh, „un industriaş şi metalurgist român controversat, care, în timpul celui de al doilea război mondial, fusese partener de afaceri al lui Albert Goring, fratele feldmareşalului Goring. Malaxa fusese un sprijinitor financiar al Gărzii de Fier, mişcare românească pro-nazistă”. Cu cele peste două milioane şi jumătate de dolari, pe care le-ar fi recuperat de la comuniştii români, cărora le-ar fi adus anumite servicii, în 1946 Malaxa soseşte în SUA, unde încearcă sa se stabilească în pofida eforturilor repetate de a-l deporta făcute de Serviciul american de Naturalizare şi Imigrare.
Malaxa moare la New York, în 1952, fără cetăţenie americană, dar pe Five Avenue, una din cele mai scumpe artere ale Manhattan-ului. În 1951, spune Hersh, Malaxa pune pe picioare o companie, Western Tube Corporation. Compania se hotărăște să deschidă o fabrică în Whittier, California, orașul de baștină al lui Richard Nixon. În septembrie 1951, Nixon, senator de California, semnează o scrisoare prin care cere, în termeni imperativi, guvernului federal să dea companiei lui Malaxa un „certificat de necesitate” şi să-i atribuie industriaşului statutul preferenţial pentru obţinerea rezidenţei permanente în Statele Unite, invocând ca Malaxa era o persoană esenţială în construirea întreprinderii. Numai că, scrie Hersh, la timpul respectiv, Western Tube avea aceeaşi adresă şi număr de telefon în Whittier ca fosta firmă de avocatură a lui Nixon – Bewley, Knoop & Nixon.
Ideea lui Malaxa rămâne la stadiul unui simplu proiect pe hârtie şi Hersh consideră că totul fusese doar o încercare de a-l ajuta pe Malaxa să dobândească cetăţenia americană. Autorul cărţii adaugă că, în 1952, Nixon propune un act legislativ prin care Senatul să acorde cetăţenia americană lui Malaxa. Proiectul cade, datorită democratului Emanuel Celler, care avea să declare, peste ani, că simţise ceva mai degrabă suspect din toată tărăşenia.
Eforturile lui Richard Nixon de a se apăra n-au trezit interesul presei, subliniază Hersh. Iar Malaxa era prost văzut de lideri ai comunităţii româneşti din America, precum Constantin Vişoianu şi Alexandru Creţianu, care ar fi făcut tot ce le-a stat în putinţă spre a zădărnici eforturile lui Malaxa de a căpăta cetăţenie americană. În fapt, susţine Hersh, după nominalizarea lui Nixon pentru funcţia de vicepreşedinte de către Convenţia Partidului Republican, tocmai Vişoianu şi Creţianu i-au vândut lui Gordon B. Mason, agent CIA, pontul despre mituirea lui Nixon de către Malaxa.
Dar cum de au ştiut tocmai ei despre banii daţi de fostul mare industriaş român senatorului de California? Simplu, declară Mason lui Hersh – unul din lucrătorii băncii era de origine română. Domnii Vişoianu şi Creţianu l-ar fi plătit pentru a le face o copie a cecului semnat de Malaxa. Se pare că Vişoianu şi Creţianu avuseseră mult mai multă influenţă decât se părea; ei se aflau, în mod secret, pe statele de plată ale CIA-ului, asemeni altor mulţi lideri ai unor grupuri de exilaţi anticomunişti în America.
