Ne aflăm în secolul al XVIII-lea. Împăratul Chinei, dorind să încheie un tratat de comerţ cu Persia, trimise o ambasadă cu daruri bogate. După obiceiul lor, reprezentanţii imperiului făcură o lungă, solemnă şi poetică descriere, pentru a celebra minunele imensului lor regat. Ei fură foarte bine primiţi la început, şi lucrurile mergeau de minune, când, la o serbare, se începu o discuţie în privinţa frumuseţii limbilor persană şi chineză.
Chinezii credeau că nu există în lume ceva comparabil cu limba compatrioţilor săi. Persanii au şi ei o mândrie la fel: limba persană este singura demnă de a fi vorbită de către zel, şi de către geniile bune.
– Nu ştiţi d-voastră oare, exclamă un persan, exaltat, că limba noastră posedă 2 milioane de cuvinte? Sunt o mie de cuvinte numai pentru a arăta cămila, în diferitele ei funcţii şi poziţii; sunt cinci sute de cuvinte diferite pentru a numi un leu!
Chinezii răspunseră într-un mod ironic şi discuţia se schimbă în ceartă. În cele din urmă, curtenii persani se duseră la şah şi îl rugară să răzbune injuria adusă limbei imperiale.
A doua zi, ambasadorii Chinei fură poftiţi la un fel de serbare specială. Într-o grădină era așezată o grămadă mare de trandafiri; străinii fură poftiți să caute cu atenție, deoarece acolo erau ascunse daruri. Chinezii căutară cu toată plăcerea, dar în curând dădură peste gura de bronz a unui tun.
Marele vizir spuse cu voce tare că trimişii imperiului chinez ofensaseră gloria persană, şi că pentru îndrăzneala aceasta vor fi pedepsiţi cu severitate. Li se aplică tuturora supliciul tunului.
Şi când detunăturile bombelor începură, vizirul spuse victimelor care mai erau încă în viaţă:
– Ascultaţi, iată unul dintre cuvintele limbii persane! Nu-i aşa că e un cuvânt serios şi frumos?
