
În 1866, câteva luni după venirea în ţară a lui Carol (viitorul rege Carol I) nu s-a gândit nimeni la căsătoria lui. Acomodarea cu noua situaţie, eforturile diplomatice pentru recunoaşterea de către puteri a alegerii lui ca domn al României şi călătoria la Constantinopol pe de o parte, războiul dintre Prusia şi Austria şi moartea fratelui său, Anton, pe de altă parte, nu i-au oferit nici lui, nici familiei răgazul şi dispoziţia unor asemenea gânduri. Abia spre sfârşitul anului 1866, începe să-şi facă loc ideea unui nou proiect, acela al căsătoriei cu prinţesa Eugenia de Leuchtenberg, o nepoată de soră a ţarului rus Alexandru al II-lea şi rudă apropiată a casei regale prusace. Propunerea venea din partea unei mari ducese ruse, o mătuşă prin alianţă a candidatei. Eugenia de Leuchtenberg (născută în 1845), din casa de Beauharnais, era fiica ducelui Maximilian de Leuchtenberg (1817-1852) şi a marii ducese ruse Maria Nicolaevna (1819-1876), fiică a ţarului rus Nicolae I (1796-1855). Soţia ţarului Nicolae I, deci mama marii ducese Maria, a fost Alexandra, fiică a regelui Frederic Wilhelm al III-lea al Prusiei (1770-1840) şi soră a regelui Wilhelm I.
Din Berlin păreau să sosească încurajări pentru urmarea acestui proiect, dar acestea au fost socotite insufidente de tatăl principelui, care si-a propus să sondeze opinia Franţei. Semnalele de la Paris nu au întârziat să apară. În martie 1867, Hortense Cornu îi scrie principelui Karl Anton – transmiţându-i, fără îndoială, opinia lui Napoleon al III-lea – că prinţesa de Leuchtenberg „nu este deloc populară în ţară” şi din această cauză „este de preferat în România o prinţesă latină”.
Îndemnurile şi încurajările din Berlin devin în noiembrie 1867 deosebit de insistente. Regele Prusiei dorea alianţa, la fel şi Bismarck, pentru care această căsătorie ar fi însemnat o ocazie în plus de a îndepărta şi mai mult Franţa de Rusia. Pe de altă parte, rezultatele sondajelor întreprinse la St.Petersburg de familia lui Carol indicau aceeaşi dorinţă. Încă din iulie 1867, persoane din preajma Curţii imperiale ruse transmiteau principelui tată, la Dusseldorf, că „în St.Petersburg se speră că principele va cere mâna persoanei cunoscute şi că aceasta se va întâmpla cât de curând, căci numai aşa va exista în St.Petersburg sprijin pentru tânărul stat, aşa cum este cel acordat acum Greciei. Dacă însă, printr-o altă aliantă, vor fi deschise porţile pentru influenţa Frantei sau Austriei, există hotărârea de a se trece pe poziţii adverse”.
După o oarecare şovăială iniţială, prilejuită de existenţa unui proiect alternativ de căsătorie cu o prinţesă italiană, Carol se hotărăşte în favoarea căsătoriei cu Eugenia de Leuchtenberg. La 26 octombrie 1867, îi scria tatălui său: „Sunt ferm hotărât să mă întâlnesc în cel mai scurt timp cu Eugenia. Am ajuns la convingerea că pentru mine nu va reuşi nicio altă partidă, în afara celei în discuţie. Nu mă pot, însă, obişnui cu gândul că Partidul Naţional Liberal a fost împotriva unei aliante ruse, temându-se că influenţa rusă va deveni dominantă.”
Într-adevăr, liberalii grupaţi în jurul lui Ion C. Brătianu şi aflaţi la guvernare din martie 1867, s-au împotrivit iniţial acestei „alianţe ruse”. Între timp, însă, au survenit unele modificări în politica internaţională, care au atras şi o schimbare de atitudine a liberalilor de la Bucureşti. Aceştia luau în calcul eventualitatea obţinerii independenţei României în situaţia – posibilă în acel moment – a unei răsculări generale a creştinilor din cuprinsul Imperiului Otoman. Pentru aceasta, însă, era nevoie de sprijin extern, iar Franţa, care îşi orienta politica spre Austria şi împotriva Rusiei şi Prusiei, nu mai părea dispusă să îl acorde, aşa cum făcuse în 1859. După o călătorie diplomatică în Apus, în septembrie-octombrie 1867, Ion C. Brătianu îşi va întări această convingere şi va ajunge la concluzia că menţinerea bunelor relaţii cu Rusia este necesară.
La Dusseldorf, unde l-a întâlnit pe principele Karl Anton, a fost sfătuit să fie de acord cu căsătoria rusă a lui Carol , astfel încât, la întoarcerea în ţară, Brătianu devine purtătorul de cuvânt al acestei cauze. El îi va convinge şi pe ceilalţi liberali de utilitatea căsătoriei. La sfârşitul lunii octombrie 1867, când părea să existe un consens al tuturor părţilor în privinţa oportunităţii căsătoriei cu nepoata ţarului şi când au început să fie discutate detaliile proiectului, intervine o schimbare în atitudinea părţii ruse. Împăratul Alexandru al II-lea ajunge la concluzia că poziţia lui Carol este precară şi se pronunţă pentru o amânare a negocierilor. Este vremea când în Moldova reîncep, încurajate de Rusia, mişcări separatiste. Se spune că, în acele momente, Rusia complotează grozav în Moldova pentru a o desprinde de Valahia şi a pune mâna pe ea.
Părerea lui Carol, dar şi a lui Ion C. Brătianu şi a apropiaţilor săi, era că mariajul cu o rudă a ţarului ar fi putut curma aceste intrigi. Se credea la Bucureşti că ţarul ar fi străin de ele, vinovaţi fiind consulii ruşi (conduşi de consulul general, baronul Offenburg) şi partida filorusă. Carol scria: „Dacă Rusia nu mai doreşte astăzi căsătoria cu Leuchtenberg, înseamnă că şi-a îndreptat în mod hotărât ochii spre Moldova. Tocmai de aceea trebuie să insist cu toată hotărârea pentru legătura cu Eugenia. Şi chiar dacă acum nu voi mai reuşi să o obţin, ceea ce mă va îndurera foarte mult, voi pune totul în joc pentru a nu pierde Moldova”.
Speranţele lui Carol au fost curmate brusc de vestea logodnei prinţesei Eugenia cu prinţul Alexandru de Oldenburg, la începutul lunii decembrie 1867. Această logodnă, care va fi urmată curând de căsătoria celor doi, a fost rezultatul unor intrigi de familie, favorizate şi de şovăiala împăratului în privinţa „partidei” Carol. Principele Carol a pus evenimentul în legătură cu aceleaşi manevre ruseşti care vizau Moldova.
La Bucureşti, s-a ajuns la concluzia că doar un singur mijloc putea contracara aceste manevre şi putea calma situaţia, a cărei gravitate Carol o exagera totuşi: prinţul Carol trebuia să se însoare cât mai repede. Încă din martie 1867 apăruse ideea unui proiect de căsătorie cu prinţesa italiană Margareta de Genova, o nepoată de frate a regelui Victor Emanuel al II-lea. Încurajat de la Paris, proiectul a fost părăsit curând, în momentul în care s-a conturat o oarecare certitudine în privinţa variantei Leuchtenberg. La proiectul italian s-a renunţat atunci şi din cauza declaraţiilor unor reprezentanţi ai Bisericii Catolice, conform cărora, în condiţiile menţinerii clauzei constituţionale referitoare la botezul ortodox al urmaşilor, „niciun preot catolic nu va binecuvânta această uniune”.
Însă, după eşecul proiectului Leuchtenberg, ideea căsătoriei cu Margareta de Genova părea din nou oportună. De data aceasta, proiectul italian se înfăţişează ca o iniţiativă exclusiv românească. El a fost relansat de către principele Carol, înainte de a mai aştepta sfaturi din partea familiei. Alături de principe s-a aflat Dumitru Brătianu, care se pronunţase pentru acest proiect şi înainte, atunci când atenţia tuturor – inclusiv a fratelui său, Ion – se îndrepta către altă direcţie. Însă, proiectul acestei căsătorii scapă în presă, iar la Berlin, cancelarul Bismarck, face presiuni pentru ca prinţul Carol să se orienteze tot către Rusia, sugerând căsătoria lui Carol cu fiica ţarului Alexandru al II-lea.
Nici partea italiană nu a arătat un interes mai mare faţă de acest proiect. Familia prinţesei Margareta plănuia de mult timp căsătoria acesteia cu vărul ei, prinţul Umberto, moştenitorul tronului Italiei. Logodna celor doi, în februarie 1868, nu a mai surprins decât pe foarte puţini. Dar printre aceştia foarte puţini se număra şi Carol.
Abia apărută ideea unei căsătorii a lui Carol cu marea ducesă Maria, fiica ţarului Alexandru al II-lea, Bismarck a îmbrăţişat-o fără întârziere, deşi se îndoia de posibilitatea realizării ei. Cancelarul prusac a acţionat fără întârziere, însărcinându-l pe ambasadorul Prusiei la St.Petersburg să sondeze, pe cale particulară, părerea familiei imperiale ruse. Deşi părea convins de avantajele politice ale unei căsătorii cu fiica ţarului, Carol s-a arătat la început destul de precaut. Era încă proaspătă experienţa eşecului celuilalt proiect de căsătorie. A trimis la St.Petersburg o misiune diplomatică românească alcătuită din episcopul Melhisedec şi fostul ministru de justiţie, Ioan Cantacuzino.
În cele din urmă, prin intermediari, a sosit şi răspunsul ţarului. Acesta i-a fost transmis tatălui principelui la 7 februarie 1868: „Împăratul a declarat că nu i-o poate da principelui Carol pe fiica sa, atâta timp cât există suzeranitatea sultanului. În rest, împăratul ar agrea foarte mult ideea de a-şi încredinţa fiica principelui. [… ] Acum ea are doar 14 ani, dar până când va împlini 17 ani se vor putea întâmpla multe”. Răspunsul ţarului era un refuz în aceeaşi măsură în care era o promisiune. Posibilitatea căsătoriei lui Carol cu fiica sa rămânea deschisă, cu condiţia ca principele să fie dispus să aştepte şi – condiţia nu apare în acest mesaj, dar se înţelege de la sine – să ducă o politică favorabilă Rusiei. Pe de altă parte, însă, răspunsul nu cuprindea nicio garanţie că, la capătul unei asteptări de trei ani, când marea ducesă Maria s-ar fi putut mărita, familia ţarulUi va mai fi dispusă să accepte alianţa.
Din primăvara anului 1868, după eşuarea proiectului italian, eforturile pentru rezolvarea problemei căsătoriei lui Carol se intensifică. Majoritatea iniţiativelor aparţin acum familiei principelui, tatălui său în special. Sunt luaţi în calcul diverşi factori politici şi se încearcă, pe cât posibil, menajarea susceptibilităţilor unor puteri interesate. O eventuală soluţie putea fi viabilă doar dacă obţinea sprijinul curţilor din Berlin, Paris şi St.Petersburg sau dacă nu nemulţumea pe niciuna dintre cele trei puteri. Au fost luate mai multe versiuni în calcul, ca, de exemplu, prinţesa Thyra a Danemarcei, prinţesa Sofia de Bavaria, ori chiar prinţesa Maria a Olandei. Însă, toate aceste variante au căzut.
Dar, încă din vara anului 1868 se vorbea despre posibilitatea unei căsătorii a lui Carol I cu prinţesa Elisabeta de Wied. Ideea fusese lansată, după câte se pare, de către moştenitorul tronului Prusiei, prinţul Friedrich Wilhelm, un mai vechi prieten al lui Carol I. Proiectului nu i s-a dat prea multă importanţă la început, chiar dacă principele Carol, care o cunoştea pe prinţesă încă din vremea când locuia la Berlin, a fost plăcut impresionat de o fotografie pe care i-a trimis-o mama sa. Familia Elisabetei, deşi avea rang prindar, nu se număra printre casele suverane, ci era o casă mediatizată. Un dezavantaj cu atât mai mare, cu cât în acea perioadă se duceau tratative cu o serie de case suverane, inclusiv cu una regală.
În scurt timp, însă, un şir întreg de argumente s-au strâns în favoarea Elisabetei de Wied. Nu în ultimul rând contau calităţile personale ale prinţesei, care era superioară celorlalte în privinţa bunelor maniere, a spiritului şi a cunoştinţelor. Zestrea genealogică şi înrudirile mai recente ale familiei jucau, la rândul lor, un rol important. O soră a mamei, Sophia de Nassau, era căsătorită cu prinţul Oscar, moştenitorul tronului Suediei şi Norvegiei. Un frate al mamei, ducele Adolf de Nassau, fusese căsătorit cu o prinţesă rusă, Elisabeta, fiică a marelui duce Mihail.
Nehotărât încă, la începutul vizitei sale în Germania din toamna anului 1869, în privinţa alegerii pe care urma să o facă, principele Carol s-a lăsat convins de acelasi prieten, prinţul moştenitor al Prusiei. În cursul unei întâlniri la Berlin, acesta îl sfătuieşte stăruitor pe vărul său să renunţe la toate celelalte partide posibile şi să o ceară în căsătorie pe prinţesa Elisabeta de Wied. Înainte de cererea formală în căsătorie, Carol a căutat să afle părerea lui Napoleon al III-lea. Împăratul francez i-a comunicat personal acordul său la 29 septembrie 1869, în cursul unei scurte vizite pe care principele a făcut-o la Paris.
Întâlnirea dintre Carol şi Elisabeta s-a petrecut, conform aranjamentelor anterioare, la Koln, în 30 septembrie 1869, şi a fost urmată îndată de cererea formală în căsătorie. Semnarea contractului matrimonial şi dubla ceremonie religioasă, catolică si protestantă, s-au petrecut la Neuwied, la reşedinţa familiei de Wied, în 3 noiembrie 1869. Apoi, tânăra pereche a plecat spre România. În 1881, Elisabeta primeşte titlul de „regină consoartă a României”, devenind „regina Elisabeta”.