Cine n-a auzit până acum de Carmen Sylva? Acesta a fost pseudonimul literar al reginei Elisabeta a României (1843-1916), care a fost soţia primului rege român, Carol I. Născută în Germania, în familia princiară de Wied, Elisabeta a avut în familie o literată de frunte, pe Maria Luisa de Wied. Literatura romantică a secolului 19 îi deschisese Elisabetei toate porţile spre esenţele sale, după cum natura, în sânul căreia şi-a petrecut întreaga copilărie, îi arătase drumul spre tainele ei. Fantezia bogată, feminitatea ei visătoare, natura şi sentimentele nobile, nostalgia după copilărie şi locurile natale, iubirea de mamă şi dragostea de cămin, prietenia, în fine suferinţa, iată motivele liricei sale.
Când în toamna anului 1869 părăsea Germania pentru a veni în România, ca regină a României, în sufletul ei aducea suvenirurile unei copilării libere şi petrecută în soare şi verdeaţă, imaginile casei sale părinteşti şi ale unor locuri feerice, populate de blonzii eroi ai vechilor legende germane, după cum aducea în caseta ei cu cheiţă de argint, închise alături de câteva scumpe lucruri de inimă, câteva caiete cu versuri. Scrisese o seamă de stihuri, dar nu le văzuse nimeni. Erau numai pentru ea. Ea singură ne-o spune: „Când m-am măritat, aveam un volum întreg de versuri şi încercasem drame şi nuvele. Ştiam că toate erau foarte rele. De abia la vârsta de 35 de ani am tipărit întâiul meu volum”. Acest eveniment s-a întâmplat pe pământul noii sale ţări, al ţării adoptive, în Castelul de la Sinaia.
La Sinaia, sub îndemnul lui Vasile Alecsandri, Regina Elisabeta a început să scrie temeinic şi să tipărească acele numeroase volume de proză, de poezii şi de cugetări, care se ridică la cifra de 48. Tot aici şi-a luat şi pseudonimul melodios de Carmen Sylva, care va avea circulaţie europeană. Iată ce spune însăşi poeta, despre împrejurările care au dus la adoptarea acestui pseudonim de origine latină, deosebit de semnificative în aspectele lor: „M-am întrebat adesea de ce mi-am luat ca nume literar pe acel de Carmen Sylva. Am pornit în căutarea unui nume care să nu dea de bănuit cine sunt. Zisei într-o dimineaţă doctorului Palatului: „Aş vrea un nume frumos de poet, dar pentru că sunt în România, deci în mijlocul unui popor latin din care fac parte, îmi trebuie un nume latinesc. Numele să amintească însă de unde mă trag. Cum se zice pădure pe latineşte?”” Şi aşa s-a ajuns la poeticul nume de Carmen Sylva, care înseamnă „cântecul pădurii”.
Cărţile de literatură ale Carmen Sylvei se ridică la 48 volume, din care 19 sunt de poezii. Aproape toate au fost scrise în limba germană. S-au făcut multe traduceri şi în limba română, de către George Coşbuc, Şt. O. Iosif, Octavian Goga, Creste, V. D. Păun, Petre Dulfu, şi chiar Eminescu.
Carmen Sylva a scris opere dramatice, nuvele, romane, poezii şi cugetări, în care aflăm un talent literar proeminent. Posedând o fantezie bogată şi un suflet de o sensibilitate puţin obişnuită, literatura sa poartă pecetea acestor însuşiri. Fire impresionabilă, în inima ei vor avea puternic ecou moartea unei frunze, farmecul tulburător al undelor Rinului, vraja unui basm, taina grea a codrilor seculari, pitorescul unui peisaj.
În poezia „Altes un neues Heim” („Vechea şi noua patrie”), Carmen Sylva zugrăveşte viaţa ei de regină, soţie şi mamă, revelându-se mai cu seamă dramatica ei suferinţă produsă de pierderea fiicei. Nu mai puţină jale transpiră din versurile poeziei „Nu plânge”, al cărui refren sună obsedant: „Ea doarme doar… Nu plânge!”
La poalele munţilor Bucegi, în mijlocul pădurilor de brad unde îşi înalţă graţios turnurile castelului Peleş, Carmen Sylva va scrie „Poveştile Peleşului” – inegalabile basme şi legende despre Peleş, Vârful cu dor, Jepi, Vârful Omu, Valea Cerbului, etc. – toate fiind de o neîntrecută frumuseţe şi spumoasă fantezie. Valea Prahovei este zugrăvită cu bogată paletă. Sub peniţa ei pădurile, râurile, flora carpatină, munţii, iau înfăţişări fabuloase. Datinele şi superstiţiile poporului românesc, formează cel mai autentic cadru.
În culegerea de povestiri istorice „De prin veacuri”, Carmen Sylva trece de la legenda mitologică la legenda istorică („Mama lui Ştefan cel Mare”, „În Vrancea”, „Bucur”, „Fiica lui Decebal”) -povestiri străbătute de un cald fior patriotic. În fine, Carmen Sylva reînvie figurile neînfricaţilor voevozi Ştefan cel Mare şi Mihai Viteazul, şi evidenţiază spiritul de clemenţă şi sacrificiu al domniţelor române. Nici eroismul şi jertfa dacilor nu scapă reginei-poete, care în „Sola” le preamăreşte vitejia şi arată din ce neam de eroi se trage poporul românesc.
