Escrocul Gheorghe Ştefănescu, zis şi Bachus, devenise în anii ’70, în anii comunismului, poate cel mai bogat om din România. Fiind gestionar la un magazin de vinuri din Bucureşti, Bachus „îndoia” vinul la scară mare cu apă şi pastile aduse din Occident şi-l vindea apoi populaţiei. În perioada sa de glorie, cuprinsă între 1970 şi 8 august 1978, când a fost arestat (în ciuda relaţiilor cu ştabii comunişti), el devenise multimilionar. Pentru că prejudiciul produs statului era unul uriaş (100 de milioane de lei, la nivelul anului 1978, adică aproximativ 100 de milioane de dolari la nivelul anului 2024), Bachus a fost condamnat la moarte şi executat pe 4 decembrie 1981.
Extrem de experimentat, Ştefănescu avea reţete foarte bune, îndoia cu apă vinuri de calitate inferioară şi adăuga fie coloranţi, fie substanţe aromate, precum coleandrul, procurate de la Fabrica de Şampanie „Zarea”, unde lucra o rudă de-a sa. Vinul lui Bachus, care avea ca piaţă de desfacere ICL Alimentara, era uneori mai bun la gust decât originalul. Din 1970 până în 1978, Bachus a fentat cât a putut legea, falsificând acte în colaborare cu marile podgorii şi crame ale ţării, mituind oameni cu funcţii înalte în PCR.
Averea lui Bachus era una colosală: de exemplu, la prima percheziţie a Miliţiei, în depozit au fost descoperite 22 de kilograme de aur îngropate în podea, sub frigider, iar acasă ascunsese pe balcon, sub nişte grinzi, 1,5 milioane de lei, în hârtii de o sută. Ca avere, el deţinea un număr mare de apartamente, câteva maşini Lada, o vilă, aur şi valută cât n-avea nimeni în ţara asta. Cazul „Bachus” a declanşat o adevărată furtună în România, 284 de persoane fiind cercetate şi închise la finalizarea anchetei. Au căzut capete înalte, miniştri, secretari de partid, judecători, notari, funcţionari – nimeni n-a fost iertat.
În 1984, regizorul Geo Saizescu a realizat un film de mare succes, „Secretul lui Bachus”, peliculă ce avea la bază afacerile lui Ştefănescu, rolul lui Bachus fiind jucat memorabil de actorul Ştefan Mihăilescu-Brăila.
În acest articol, iată câteva lucruri extrem de interesante despre Gheorghe Ştefănescu, aşa cum putem citi în presa vremii (din 1978):
* La 3 aprilie 1967, când a ieşit ultima oară din închisoare, Gheorghe Ştefănescu, gestionarul multimilionar avea 38 de ani, 4 clase primare şi o dorinţă pe care o purta în suflet ca pe un portdrapel: să nu mai fie prins. Suferise cinci condamnări penale: pentru lovire, diluare de băuturi şi rupere de sigiliu, pentru favorizare de infractori şi delapidări, apoi iarăşi pentru rupere de sigiliu şi diluare de băuturi.
* Cu aceste atuuri, el s-a prezentat la Direcţia generală a recrutării şi repartizării forţelor de muncă. După 8 zile de la eliberarea sa din închisoare, Gheorghe Ştefănescu primeşte aici învestitura ca vânzător la depozitul de vinuri din Calea Griviţei 325, unde soţia lui figura ca gestionar.
* Revizorul Lucian Mănescu: „Gestiunea ţinută de Ştefănescu era perfectă. Inventarele, la zi. Controalele periodice şi regulate nu puteau remarca nimic. La orice oră din zi şi din noapte, calitatea vinului era ireproşabilă. Dovadă că depozitul a fost redeschis, vinul adus de el a fost găsit de specialişti curat”.
* Un vecin cu Ştefănescu: „Ne-am mutat în bloc aproximativ în aceeaşi perioadă. Ne despărţea un perete. Nu eram prieteni. N-aveau prieteni în bloc. Copiii nu ieşeau la joacă cu ceilalţi. Nu eram prieteni, dar ne stimam. El, mai ales, era extrem de civilizat şi politicos şi n-am auzit o dată un cuvânt greu din gura lui. Şi era şi foarte modest; toţi erau modeşti şi copiii cuminţi. Ea, soţia lui, spăla seara, ieşea la muncă patriotică… O familie cumpătată, fără extravaganţe, şi cu simţul măsurii în toate. Am convieţuit 10 ani şi n-am observat nicio deosebire între traiul lor şi al celorlalţi”.
* Un gestionar coleg cu Bachus: „N-am fost prieteni şi poate nici nu ne agream, dar nu pot spune cuvinte urâte despre el. Nu l-a văzut nimeni ameţit vreodată sau cu femei. Nu fuma, nu se lăuda, nu minţea, poate în sinea lui nu ne considera egali cu el, dar n-o arăta niciodată şi nici concurenţă neloială nu ne făcea. Nu se amesteca în vorbă şi în general nu prea vorbea, răspundea la întrebări, politicos şi îndatoritor şi atât. Nicio vorbă în plus, îl ajuta mult şi înfăţişarea, distinsă, de domn, cu toate că se îmbrăca modest. Părea impunător şi nu se arăta decât atunci când era absolută nevoie. Chiar dacă se afla în depozit, nu se amesteca, îi lăsa pe ceilalţi s-o facă”.
* Directorul IC „Alimentara” spunea despre Bachus: „Ţinea o gestiune perfectă. Inventarele erau făcute la timp. Controlorii îi lăudau marfa şi niciunul nu l-a prins o singură dată cu vreo neregulă. N-a cerut niciodată nimic pentru el. Nu s-a plâns că e nedreptăţit, n-a reclamat pe nimeni, era conştiincios, îl chemam la 10, el venea, indiferent de ce se întâmpla, la 10 fără un sfert, nu lipsea, nu minţea, nu bea, nu întârzia, nu se eschiva de la niciun fel de muncă, oricât de grea era (…) Ne-a păcălit cumplit. Cumplit ne-a păcălit! Noi îl credeam cinstit şi în realitate el părea astfel fiindcă nu era prost. Am impresia că ştia totul despre psihologia celor care-l analizează. Sau oricum, o intuia. La noi, n-a încercat să mituiască pe nimeni, deşi în alte părţi a încercat şi pare-se a şi reuşit. Şi nici nu cred că era foarte deştept, doar se pricepea să descopere oameni slabi, slăbiciuni omeneşti. Oamenii care jonglează cu slăbiciunile celorlalţi par oneşti şi aparenţa de onestitate în mâna unui şarlatan este o armă derutantă”.
