Istoricul Andre Maurois ne spune următoarele: „Prima cohortă dacică stă acolo două secole. Soldatul, prinzând rădăcini, devine colon. Puţin câte puţin legiunile britanice uită de legăturile lor cu Roma. Într-o zi îşi vor proclama un împărat propriu – Magnus Maximus – care se va duce să lupte pe continent cu pretendenţii veniţi din alte provincii”. Asta se întâmplă după cucerirea Daciei de către Traian, în armata căruia intrau şi unităţi recrutate din Britania. Aceasta devenise provincie romană în anul 43 d.Hr., sub împăratul Claudiu (41-54 d.Hr.), dar numai sudul insulei, apoi şi în centrul ei, până în vremea lui Hadrian (117-138 d.Hr.), când acesta ordonă construirea unui mare zid de apărare (120 km), în partea cea mai îngustă a Angliei, pentru a feri provincia de atacurile picţilor şi sciţilor din nord.
De-a lungul zidului, s-au ridicat 17 fortăreţe mari, unde erau cantonaţi cei 5.500 cavalerişti şi 13.000 infanterişti. Din această garnizoană făcea parte şi o unitate dacică, pomenită într-o inscripţie astfel: „În vremea guvernatorului Modius Iulius, Cohorta I Aelia de daci, în fruntea căreia se află tribunul Marcus Claudius Menander”. Această formaţie a participat la apărarea Britaniei din anul 146 d.Hr. până în 410 d.Hr., când a încetat stăpânirea romană în insulă, fiind împrospătată mereu (până în anul 271, odată cu retragerea aureliană din Dacia) cu soldaţi din nordul Dunării, veteranii fiind împământeniţi, devenind coloni pe pământul britanic.
Marele istoric Constantin Chiurescu scria: „În altă extremitate a imperiului, în Britania, întâlnim o cohortă de daci ai cărei soldaţi se servesc de sabia încovoiată, şi poartă nume, de asemenea caracteristice, precum Decibalus şi Dida. Nu mai înşirăm şi pe celelalte cohorte de daci; în total s-au constatat până acum, în mod sigur, 10 asemenea corpuri de trupă. E probabil însă ca numărul lor să se ridice la 15, alcătuite din daci și servind, în general, dincolo de hotarele provinciei”.
Deci, dacii n-au pierit! Nu numai că n-au pierit, dar dintre dacii cei statornici, cei „nedezlipiţi de munţi”, cum spunea anticul Florus, unii au început să călătorească între frontierele Imperiului Roman. Să nI-i imaginăm ce făceau în Britania. În primul rând, o apărau. Apoi, deveniţi coloni, se căsătoreau, cultivau pământul, creşteau vite, vorbeau latina, dar îşi puneau nume dacice. Acel Decibalus, atestat epigrafic, dorea nespus să ştie cei în mijlocul cărora trăia nu numai că-i de origină dacică, dar că duce mai departe numele marelui rege Decebal. Era o vreme, mai ales după înfrângerile suferite de Domiţian, când discuţiile în Forum începeau cu întrebarea: „- Ce-ai mai auzit despre daci?”
Crescuţi în cultul Soarelui, dacii sosiţi pe meleagurile sciţilor vor fi aflat că şi vechii locuitori ai insulelor britanice se închinau discului de foc şi-i urmăreau mersul pe bolta cerească. Şi gândul îi ducea înapoi, la Sarmizegetusa Regia, unde preoţii oficiau în sanctuarele de piatră şi unde învăţaţii lor cercetau fenomenele cereşti. Şi nu mică le-o fi fost mirarea, când unii dintre ei s-ar fi aflat în preajma vestigiilor de la Stonehenge, unde imensele pietre aşezate circular semănau izbitor cu ceea ce lăsaseră ei în incinta sacră a cetăţii-capitală. Marele lor Soare de andezit şi sanctuarele circulare se aflau la mii de km depărtare de aici, şi totuşi, câtă asemănare!
Arheologii şi astronomii au comparat monumentele de la Stonehenge şi din insula Emain Macha (în apropierea Ulsterului), cu cele din Munţii Orăştiei, pentru a ajunge la concluzia că cele două popoare aveau foarte înaintate cunoştinţe calendaristico-astronomice, cu nimic mai prejos decât babilonienii şi egiptenii sau strămoşii mexicanilor şi peruanilor.
Romanitatea avea să apropie şi mai mult popoarele acestor provincii (Dacia şi Britania). În muzeele britanice se păstrează încă multe dovezi ale interferenţei celor două culturi „barbare” ale antichităţii (celtică şi dacică), precum şi documente ale latinităţii şi continuităţii noastre. Decanul Catedralei din Canterbury, referendul A.M. Allchin scria: „România este, ca şi Anglia, un loc al întâlnirilor, un loc in care epoci şi tendinţe diferite, influenţe şi tradiţii diferite pot coexista ca într-o singură unitate. În trecut, aceste influenţe au luat forme diferite: valuri de invazii, epoci de dominaţie străină. Dar toate acestea au ajutat-o să-şi întărească fiinţa naţională”.
