Ultimii ani ai secolului al XVIII-lea au însemnat pentru bătrâna Europă o epocă de adânci frământări si de prefaceri hotărâtoare. Istorica revoluţie din Franţa lui 1789, culminând simbolic cu decapitarea monarhului, cutremurase asezările continentului pe o rază de câteva mii de kilometri, ca un seism de mare intensitate. Nobili emigranţi şi revoluţionari entuziaşti pătrunseseră şi în ţările noastre, unii fredonând cântece de libertate, alţii povestind scene de groază.
În București, un mănunchi de români, descendenţi din cele mai vechi familii, era hotărât să lupte pentru independența principatului și pentru instaurarea unei domnii pământene. Printre ei se numărau cei din familiile Câmpineanu, Ghica, Golescu, Brâncoveanu, Știrbei, Văcărescu – Enăchiță și Alecu – și alți boieri patrioți. Li se alătură vel vornicul Constantin Dudescu, „cel mai bogat, cel mai darnic și cel mai risipitor tânăr din toată Valahia, ghebos și urât la chip”, așa cum ni-l înfățișează unul dintre tovarășii lui de călătorii, contele Auguste de Lagarde.
În 1796, la tronul Țării Românești veni Alexandru Ipsilanti, și sub ochii lui, boierii munteni putură conspira nestingheriți, urzind legăturile lor cu Franța. În acel moment, năzuințele românilor coincideau cu ale sârbilor, grecilor și bulgarilor, ba chiar și cu ale turcilor răsculați sub steagurile lui Pasvanoglu, pașa rebel din Vidin. Gaudin, consulul Franței din Bucureşti, care cunoștea mai de multă vreme locurile și oamenii din sud-estul Europei, făcea legătură între căpeteniile din Balcani și generalul Napoleon Bonaparte, în vederea unei răscoale generale ce trebuia să preceadă războiul împotriva turcilor.
Un an mai târziu, un fior de nerăbdare și teamă cuprinsese Balcanii. Căpeteniile popoarelor înrobite așteptau un semn doar pentru a dezlănțui răscoala cea mare. Către sfârșitul iui 1797, manifeste tipărite în grecește invadară Bucureștii. Se amintea in ele de vechea libertate a Greciei și se incitau oamenii la revoltă. Pe ulițe se șoptea că fuseseră aduse prin tabăra lui Pasvanoglu, de la Vidin. Dar Poarta aflase că se tipăreau la Viena și ceru austriecilor să-i aresteze pe instigatori. Înțelegând primejdia, sultanul schimbă domnia. La începutul anului 1798, pe tronul Țârii Românești se urcă Hangerli voievod. Postul de consul ai Franței la București fu ocupat de către un om și mai energic, Flury, iar cel de la lași, de Parrant.
La 24 ianuarie 1798, de Ia Viena aștepta știri Constantin Dudescu. Și, tot cam în aceeași vreme, generalul Bonaparte debarca în Egipt. Poarta se văzu silită să-i declare război. Armatele mamelucilor fură zdrobite de francezi și sub zidurile cetății Vidin oștile de sub comanda lui Capidan Pașa fură nimicite de rebelii lui Pasvanoglu. Izbit puternic din afară, ca și dinăuntru, imperiul părea că se clatină. Sud-estul Europei urmărea cu speranță și încredere victoriile armatei lui Napoleon.
Agentul Republicii, cetățeanul Flury, fusese arestat la București, apoi dus la Constantinopol și întemnițat la Șapte Turnuri. Aceeași soartă avu și consulul Parrant, colegul său din lași. La 2 noiembrie 1798, sosiră la București primele știri despre înfrângerea armatei la Vidin. Apoi se află și despre pierderile din Egipt. Zadarnice erau acum proclamațiile lui Hangerli, acele „bune vestiri de biruință ce au făcut puternicele oștiri ale Prea luminatei Porţi asupra franțuzilor”; lumea cunoștea adevărul.
Vremurile erau însă tulburi. În februarie 1799, Hangerli fu asasinat, și în capitala Țării Românești își făcu intrarea Alexandru Moruzi, numit domn de către turci. Începu vânătoarea partizanilor Revoluției franceze și ai lui Napoleon. Într-o noapte, clucerul Alecu Văcărescu fu ridicat de arnăuți și, câteva luni mai târziu, asasinat. Înverșunarea boierilor împotriva voievodului crescu. După cum povestește pe larg Ion Ghica, într-una din scrisorile lui către Vasile Alecsandri, ei hotărâră atunci să-l trimită pe boierul Dudescu la Paris, să vorbească cu Napoleon.
Odată cu topirea zăpezilor, vornicul Constantin Dudescu plecă la drum. Nimeni nu știa unde… De altfel, lumea era obișnuită cu desele călătorii ale boierului. Nici măcar proaspătul domn al ţării nu bănui nimic. Dudescu era bolnav și îi trebuiau băi vindecătoare. Careta, trasă de șase cai, însoțită de 30 arnăuţi călăre, ieși pe poarta casei și se îndreptă în goană mare către bariera orașului. Cunoaștem itinerarul obișnuit pe care îl urma princiarul echipaj al marelui vornic Constantin Dudescu, în drumul lui spre Apus: înoptă la Pitești, trecea călare munții, pe la Turnu Roșu, făcea un popas la Sibiu, și apoi se îndrepta spre Deva, iar mai departe traversa câmpia ungară spre Viena.
În pragul toamnei, logofătul Dudescu intra pe porțile Parisului. Era prin septembrie 1800. Mesagerul boierimii din Valahia se afla la Paris, făcând vizite și poate și daruri Josephinei de Beauharnois, soţia primului consul Bonaparte, în casa din strada Chantereine. Celebra locuință a soților Bonaparte devenise locul de pelerinaj al tuturor nemulțumiţilor și al celor care credeau în steaua lui Napoleon; Franța întreagă era la picioarele primului consul, învingătorul de la Marengo.
Constantin Dudescu a închiriat o casă somptuoasă, unde avea să dea ospățul despre care se va duce vestea până în țară. Musafirii nu erau numeroși, dar erau aleși: frumoasa doamnă Recamier, spirituala doamnă de Stael, generalul prinț Poniatovski și alte câteva personalități de frunte ale Franței. Se spune că trăsurile învitaților înaintau pe un drum presărat cu zahăr, evocând peisajul natal al Dudescului. După unii, scena s-a petrecut pe Champs Elysees, alții lasă să se înțeleagă că în curtea castelului de lângă Versailles.
Constantin Dudescu, fiul lui Nicolae Dudescu și al Aniței Golescu, a fost ultimul descendent, în linie bărbătească, al neamului său. Odată cu el se stinge și numele familiei, păstrat doar în câteva versuri satirice, în denumirea unei mahalale din inima Bucureștilor și în câteva pagini ale unor cărți sau documente, prea puțin cercetate până astăzi.
Lipsa dovezilor documentare i-a făcut pe unii să se îndoiască de faptul că Dudescu l-a întâlnit pe Napoleon la Paris. Încă din jurul anului 1900, Gr. I. Lahovary, mânat de o legitimă curiozitate de a afla cât de adevărată era legenda legată de numele și călătoria Dudescului, a întreprins diverse cercetări prin bibliotecile Apusului, răsfoind paginile de istorie consacrate lui Napoleon, jurnalul șederii împăratului la Viena, Monitorul Oficial al Franței din acele vremuri și s-a adresat directorului Arhivelor Naționale din Paris. Dar voiajul făcut de eroul nostru fusese particular și secret; nu avea ce să caute în protocoalele și hârtiile oficiale ale Franţei. Nici investigațiile făcute la Viena n-au fost mai fructuoase. După numai 100 de ani, urmele călătoriei boierului român erau șterse. Astfel, unii socotesc călătoria logofătului la Paris ca fiind „legendară”, în lipsa documentelor probante. Dar vreme de un secol, s-a vorbit despre această călătorie ca despre o realitate neîndoielnică. A povestit-o cu lux de amănunte Golescu, odată întors de la Paris. Pomenește de ea pe larg, câțiva ani mai târziu, diplomatul prusian Kreuchely, într-un raport diplomatic, din 6 ianuarie 1822, cunoscând faptele din însăși mărturisirea Dudescului.
Pe la 1850, bătrânii vorbeau despre audiența Iu! Dudescu la Napoleon, despre memoriul în care se cerea protecția acestuia, despre bogăția nemaipomenită a Dudescului, despre plimbarea pe drumul presărat cu zahăr și despre smaraldele, de mare valoare, dăruite de logofătul nostru Josephinei de Beauharnais. Mai pomenește despre această călătorie Ion Ghica, Pompiliu Eliade, lonescu-Gion, A.D. Xenopol sau N.lorga. Aşadar, mai poate fi socotită drept simplă fantezie o asemenea călătorie la Paris, când a stârnit atâta vâlvă la vremea ei și s-a bucurat de atâta credit timp de mai bine de un secol după aceea?
