Numele Borgia a rămas sinonim cu tot ce a putut fi mai imoral și mai sfidător în istorie, iar în acest articol vom vorbi despre primul din cei trei faimoși Borgia (tatăl, fiul și fiica).
Începutul familiei Borgia
Viaţa acestor trei Borgia, descrisă de un Dostoievski sau Emil Zolla, ar constitui romanul care ar depăși toate romanele, fără să se inventeze ceva.
Totul începe cu Roderic (Rodrig) Borgia, descendent al unei familii nobiliare catalane atestată din secolul al XIII-lea, care era nepot de soră al Papei Calixt al III-lea. El veni din Spania în Italia papală şi, în curând, deveni unul din cei mai bogați cardinali. Rodrig era un bărbat frumos, voinic și de o inteligență dublată de voință și mai ales de instincte și ambiții excepționale. Trecând repede prin filiera eclesiastică, ajunge lângă Calixt al III-lea, pe care-l domină îndată. Prin funcția lui înaltă, de vice-cancelar al Bisericii, ajunse în scurtă vreme să facă tot ce voia.
Când papa Calixt rezista să-i semneze cine știe ce bulă aducătoare de mii sau zeci de mii de ducați de aur, nu ezita să-i falsifice semnătura emițând cele mai dezonorante acte papale.
De timpuriu, viitorul papă Alexandru își făcu faima de mare amator de femei și de cuceritor irezistibil. Papa Pius I i-a reproșat în plină adunare isprăvile scandaloase din primii 2 ani de când era la Roma. Totuși, el și-a exercitat înalta lui funcție sub alți patru papi, între 1457 și 1492. Extrem de bogat, făcea un lux care eclipsa totul. Fastuos, sensual, corupt plăcut în societate, vorbind fermecător, el se lăsa în voia simțurilor lui fără a-și uita țelul vieții – tronul papal, și mijloacele necesare – banii. Încet-încet, își asigură voturile cardinalilor fie cu sume importante, fie cu mari compensații de alt ordin, în caz de alegere.
Momentul se apropia! Numeroșii lui bastarzi crescuseră mari și puteau să se împărtășească larg de ascensiunea lui pe tronul papal. Avea 60 de ani, dar era în plină vigoare. La primele două scrutine, Sfântul Scaun i se refuză. El făcu un efort disperat, aruncă alte mari sume ce de altfel proveneau și de pe urma voturilor asigurate de el papei decedat, și în sfârșit se văzu ales (în august 1492) și luă numele de Alexandru VI.
Alexandru VI Borgia – un papă diabolic
Simțindu-se acum atotputernic, spaniolul senzual și lipsit de orice scrupul, dădu frâu liber tuturor pornirilor lui. Nu oficia cu plăcere și nici măcar corect decât rar. Lipsea chiar și la zilele cele mari când trebuia să apară, fiind poate ocupat de vreuna din crimele lui celebre. Ocupațiile lui preferate erau de două feluri: lucrative și senzuale și în ambele cazuri nu punea niciun scrupul în alegerea mijloacelor.
Vindea indulgențe oricui, cruci episcopale și pălării de cardinal. Un bandit, un criminal, dracul însuși putea cumpăra orice. Cât despre plăceri se știe precis că nu și-a refuzat-o nici pe Lucreția, fiica lui și nici chiar propriu-i sex nu-i fu străin.
Desfrânat, vânzător de locuri de episcopi și de cardinali, avar până la crimă, senzual până la incest, el nu putea avea nicio legătură cu Dumnezeu. El cheltui sume fabuloase cu întărirea castelului San Angelo. Singurul merit artistic, indirect, este apartamentul său de la Vatican, pictat de Pinturicchio, unde se petrecură atâtea orgii și unde puse să-i picteze amanta de lungă durată, Julia Porneze, în madonă…
La 71 de ani era încă robust, strălucitor de sănătos, fermecător, cu ochii pătrunzători și buzele groase expresive; el pierdea nopți întregi în care dansau câte 50 de femei goale și apoi se dădeau pradă cui se nimereau, sub ochii lui, ai lui Cezar și ai Lucreției, ceea ce spunea destul de mult în privința legăturilor necurate dintre fiică și tatăl ei, precum și dintre soră cu fratele ei.
Crimele papei
Ceea ce culminează trista glorie a papei Alexandru VI sunt mai mult ca orice crimele lui fără de număr, asupra a multor nobili și cardinali a căror bogăție și situație o dorea pentru sine și ai săi. Biserica a cărei supremă demnitate o cumpărase cu bani mulți, trebuia să fie pentru el nu numai mijlocul de a vinde iertări și demnități eclesiastice, dar și adăpostul din care amoralitatea, viciul și lăcomia lui diavolească să se poată manifesta în toată voia.
El nu putea dormi mulțumit știind pe atâția nobili și cardinali în jurul lui care dețineau averi imense ce puteau foarte ușor să treacă în patrimoniul lui. Începu prin anularea câtorva testamente și sechestrarea bunurilor unor morți bogați, aparținâd clerului, și sfârși prin a administra otravă atâtor iluștri nobili, bogătași ori prinți ai Bisericii, procedând rapid la ridicarea tuturor bunurilor de care dispuneau ei, în folosul lui personal. În multe din aceste întreprinderi, Alexandru avu sprijinul fiului său Cezar, care se dovedi un tot atât de mare criminal ca și tatăl său. Astfel, o lume întreagă începu să-și teamă zilele, din cauza averii. Mulți clerici bogați preferară să-și cheltuiască pe loc averea, s-o împartă rudelor, să-și ridice mari și scumpe monumente funerare.
Afacerile casei Borgia mergeau de minune, în timp ce numărul victimelor creștea. Teroarea îi aducea pe mulți să depună cu anticipație mari sume de bani, numai spre a nu se găsi cumva pe lista primelor victime următoare.
Cei doi Borgia (Alexandru şi Cezar) nu-și cruțau nici neamurile. Jean Borgia, cardinal de Mourale, fu asasinat și deposedat de averea sa. Însuși fratele lui Cezar fu ucis de acest monstru pentru simplul motiv că-i sta în cale, iar cei doi soți dintâi ai Lucreției fură și ei uciși de același Cezar Borgia din gelozie.
Otrăvurile pe care Borgia le administra duşmanilor – „Cantarella” și „Aquatofana” – au rămas compoziții necunoscute. Se știe doar că aveau la bază arsenic. Fabricația lor era foarte bine ascunsă, iar efectul calculat era cu precizie, fie că era vorba de o moarte imediată, fie că se prelungea procesul asasinării pe termen mai lung.
Moartea papei
Otrăvit la 4 august 1503 de fiul său Cezar, papa Alexandru mai rezistă două săptămâni, dar otrava și sifilisul de care suferea îl înfrânseră în această lungă agonie în așa chip că oricine îl vedea se speria de chinul lui și de mirosul ce deja făcu pe toată lumea să fugă ca din fața necuratului. La căpătâiul lui nu se citi o rugăciune, nimeni nu-l veghe și nicio lumânare nu-i fuse arsă. Înclinația satanică era redată infernului fără nicio formalitate pe 18 august 1503.
(Va urma)
