Cu multe secole în urmă, în zona Balcanilor a trăit o comunitate foarte mare de români (valahi), numiţi şi aromâni. Cea mai însemnată așezare urbană, cu rol comercial și meșteșugăresc – fără a mai vorbi de importanța sa ca focar spiritual de cea mai mare importanță -, a vlahilor balcanici, l-a jucat orașul Moscopole, celebru în veacurile XVII-XVIII. Era așezat în mijlocul unei câmpii (in Albania de astăzi) ce se întindea de la masivul Gramostei spre nord-vest, până la o depărtare de circa 10 km de latura sudică a Lacului Ohrida.
Apogeul dezvoltării social-economice și culturale este atins la mijlocul veacului al XVIII-lea, după care decade, fiind distrus de armatele otomane. Potrivit tradiției – confirmată de surse documentare (un document emis la Budapesta, de pildă, îl socotește, „cel mai mare oraș nu numai din toată Grecia, ci aproape din tot imperiul turcilor”), – numărul caselor se ridică la aproape 12.000, al bisericilor la 72, iar populația se cifra la circa 70.000 de suflete. De remarcat că vlahii din regiunea Moscopole beneficiau de însemnate privilegii – fiind, practic, în stare de autonomie față de autoritatea centrală a Imperiului Otoman.
Așa cum remarca consulul francez de la Ianina, Pouqueville, „şcolile din Moscopole înfloreau; civilizația se prevestea sub auspiciile religiei și ale miniștrilor ei; dar geniul despotismului – dușman al oricărei prosperități – putea suferi oare ca un oraș liber să se ridice în sânul imperiului său?”. Atacat în repetate rânduri de bande otomane și albaneze, Moscopole este distrus defintiv în 1788. A urmat, apoi, exodul a zeci de mii de familii din zona spre alte regiuni, mai propice vieții și activităților economico-culturale. Până atunci, însă, timp de două secole aproape, Moscopole fusese cel mai mare centru comercial al Turciei europene și principalul focar de civilizație.
Învățatul sârb J. Civic îl caracterizează ca fiind „centrul comercial al tuturor regiunilor centrale și occidentale, principalul oraș comercial din interiorul Peninsulei Balcanice”. La rândul său, învățatul grec Pavlu Lambru scria că „Moscopole a înflorit, la începutul secolului al XVII-lea, nu numai prin mulțimea populației și a avuției, dar și prin înnobilarea locuitorilor, prin marele comerț și mulțimea de stabilimente industriale”. Într-adevăr, sub raportul activităților economice și negustorești, Moscopole era un oraș unde se confecționau zeci de articole. Astfel, existau aici peste 300 ateliere meșteșugărești, constituite în 14 bresle, riguros organizate – arămari (cea mai puternică, aflându-se de fiecare dată, în fruntea inițiativelor de binefacere culturală și asistență socială), lăcătuși, samargii, argintari, croitori, tabaci, papugii, casapi, zidari, pietrari ș.a.m.d.
Foarte însemnat era rolul vlahilor moscopoleni în relațiile comerciale cu orașele italiene – în special cu Veneția; de altfel, mesagerii moscopoleni – cărvănari și negustori – erau cei ce susțineau corespondența Veneției cu reprezentanții și rezidenții acesteia la Constantinopol. Acești cărvănari și negustori erau folosiți, în aceeași măsură, și de agenții Austriei și Rusiei, ca unii care erau cei mai buni și mai siguri cunoscători ai drumurilor Peninsulei Balcanice, ai situației și mișcării trupelor otomane în această parte a Europei.
Dar Moscopole nu a fost singurul centru important al aromânilor din Peninsula Balcanică. Unul asemănător l-a reprezentat și orașul Ohrida, așezat pe malul estic al lacului cu același nume (face parte acum din Macedonia de Nord), având în jur munți și o câmpie întinsă. Aromânii ohrideni au avut drept ocupații principale cărvănăritul și negustoria. Cartierul aromânesc al localității avea peste 500 cai de transport; la jumătatea secolului trecut, de pildă, frații Iancu și Anastasi Dimonie posedau o caravană de 200-300 cai, cu care efectuau transportul munițiilor și al tezaurului imperial otoman pe linia Albania – Ohrida Constantinopol. Alți aromâni erau negustori de pește, pe care îl aduceau, de asemenea, în capitala sultanilor. De altfel, și bogatul comerț de blănărie, din zonă, era tot în mâna aromânilor de aici; existau, de asemenea, numeroase tăbăcării, cu peste 1500 muncitori. De asemenea, aromânii din Ohrida aveau, până prin 1875, monopolul prelucrării argintului.
Până la încorporarea Bosniei și Herțegovinei la Imperiul Austro-Ungar, în 1878, aromânii posedau cele mai mari și mai cunoscute case comerciale, hanuri, prăvălii, ateliere meșteșugărești din aceste părți ale Balcanilor. Astfel, în marele centru al Bosniei, Sarajevo, existau peste 40 de firme aromânești, o întreagă breaslă – a argintarilor – era constituită exclusiv din vlahi, iar unul dintre cei mai mari croitori aromâni avea nu mai puțin de 30 de calfe – în fapt, o adevărată fabrică de confecții. Timp de peste patru decenii, șeful comunității aromâne din Bosnia, Petre T. Petrovici, a fost socotit cel mai bogat și influent om din provincie (20 de ani a fost viceprimar, iar alți 20 de ani – primar), iar întreaga avere și-a agonisit-o grație comerțului și meșteșugului prelucrării argintului.
