După lunga și strălucita domnie a lui Ștefan cel Mare, începând cu anul 1504, țara Moldovei a fost multă vreme frământată de certuri pentru tron. S-au ridicat râvnitori de domnie, cu drept și cu nedrept, căutând să-și întocmească partide de boieri și aducând în țară oaste străină ca prin sabie și sânge să dobândească tronul. În această vreme, cam la o jumătate de veac de la moartea marelui Ștefan, se înscăunează în Moldova Alexandru Lăpușneanu Vodă.
După domnia lui Petru Rareş (fiul lui Ştefan), feciorii lui Petru Rareș (Iliaş al II-lea, 1546-1551 şi Ştefan al VI-lea, 1551-1552) fuseseră oameni de nimic. Nepricepuți la domnie, cheltuitori și trândavi, lăsători de lege și de datini moldovenești, certăreţi și răi, ei au fost o adevărată pacoste pentru țară. Amândoi urcară în scaunul domniei, dar despre niciunul nu se poate găsi o vorbă bună și de cumințenie. Cel mai mic dintre cei doi, numit Ștefan ca și bunicul său, era pe deasupra și de o cruzime fără margini. Firea lui de câine turbat îi aduse moartea din mâna boierilor care nu mai putură răbda.
La moartea lui, apucă în pripă tronul un boier, pe nume Ioan Joldea, logodit cu Ruxandra, sora voievodului răpus. Dar acesta nu se putu ține vreme multă în scaun, fiindcă o mică oaste poloneză, ajutată de un partid boieresc, izbuti să urce pe tron pe Petru Stolnicul, de fel din Lăpușna Basarabiei, care se numi ca domn Alexandru Lăpuşneanu. El era nepot bun al lui Ștefan cel Mare, fiindcă era fecior de sânge, dar nu după lege, al lui Bogdan Vodă, fiul și urmașul marelui domn al Moldovei. Mama lui fusese o femeie din Lăpușna, amanta lui Bogdan.
Când ajunse în Moldova cu oastea poloneză, Ioan Joldea căută să-i fugă din cale, fiindcă n-avea pe ce se bizui ca să-l înfrunte pe Lăpușneanu. Vornicul Moțoc, un boier credincios și foarte șiret, îl ajunse din urmă, îl bătu într-o hărțuială și, prinzându-l, îi taie nasul, ca slut fiind, să nu se mai gândească în veci la domnie.
Câteva zile ținu visul de mărire al lui Joldea. Noul domn își începu zilele domniei cu o mare nelegiuire. El îi fura fata lui Petru Rareș, Ruxandra, și și-o făcu soție. Așa a trecut prin domnia Moldovei de două ori Alexandru Lăpușneanu.
Prima domnie a lui Alexandru Lăpuşneanu
Sprijinit de oaste polonă, noul domn al Moldovei a trebuit să accepte în timpul domniei sale amestecul vecinilor dinspre miazănoapte în treburile țării sale. Mai mult decât atât, Alexandru a trebuit să facă un jurământ solemn cu toți boierii săi în fața regelui polon, îndatorându-se să-i trimită, în caz de nevoie, un ajutor de 7.000 de călăreți. Pentru respectarea acestei legături, el și boierii se jurară pe copii, pe neveste și pe toate rudeniile, că nu se vor abate de la clauzele actului de închinare. Cuvintele actului de închinare erau o dureroasă umilință, la care nu mai fusese supusă până atunci Moldova. Tratatul spunea „Eu, Petru Alexandru, domnul Moldovei, ales și întărit de către sacra Maiestate, mă oblig să păzesc o pace veșnică și a aduce credința datorită după chipul închinării sacrei Sale Maiestăți, lui Sigismund August, domnului meu prea milostiv”.
Niciodată Moldova nu căzuse în atât de mare umilință față de Polonia, ca pe vremea acestui domn. Slugărnicia lui nu se arătă numai față de poloni. Pe vremea aceea, turcii cuceriseră Ungaria și erau adevărații stăpâni în sud-estul Europei. Alexandru Lăpuşneanu nu putea să se mențină în scaun numai prin sprijinul polonilor. Lui îi trebuia și recunoașterea Porții otomane, fără de care orice încercare de domnie ar fi fost peste putință. Pe de altă parte, turcii nu vedeau cu ochii buni amestecul Poloniei în treburile Moldovei și mai ales, faptul că domnul apucase tronul cu oaste polonă.
Ca să-i împace pe turci, Alexandru Vodă trimise la Constantinopol numeroase pungi cu bani, care se dovediră însă neîndestulătoare fiindcă sultanul dădu poruncă să vină în persoană la Poartă. Alexandru Lăpușneanu, de voie şi de nevoie, apucă drumul Constantinopolului, cu sufletul stins de frică și cu foarte puține nădejdi de a se mai reîntoarce în domnie. Izbuti însă să scape cu față curată și să dobândească recunoașterea sultanului.
Domnia lui însă nu se arăta să fie prea lungă. Primejdia nu-i venea nici de la turci, nici de la poloni, ci din propria țară şi casă, în persoana unui anume Iacob Eraclid. Acesta era un grec care ajunse la Iași, dându-se rudă cu domnița Ruxandra, soția domnului. El își zicea „Despotul”, ca să arăte că se trage din despoții sârbi, cu care se înrudea prin mama sa, domnița Ruxandra. N-avea însă nicio legătură cu aceștia. Iacob Eraclid a fost bine primit la curtea lui Alexandru-Vodă și, ca rudă de sânge ce se pretindea cu Domnița Ruxandra, el își vârî nasul în toate tainele domniei. Căută mai întâi să dobândească prietenia domniței, pe care căută să şi-o facă aliat, și apoi să-și întocmească un partid de boieri, care să-l ajute în momentul prielnic. Ca să fie sigur că planul său izbutește, acesta atrase de partea sa pe câțiva străini, între care și pe un oarecare Albert Poski, un bătrân ungur, care avea bani mulți și trecere destulă la curtea maghiară. Cu banii acestuia, Despot își întocmi o oaste și-și cumpără nouă tunuri, cu care să fie sigur de scaunul Moldovei.
La un moment dat, Alexandru prinse de veste despre uneltirile lui Eraclid, dar nu putu să ia vreo măsură hotărâtoare fiindcă acesta simți primejdia și se făcu nevăzut peste graniță, trecând în Ungaria. După doi ani de rătăcire printre maghiari, făcând fel și fel de încercări, Despot dobândi încredințarea din partea regelui Ferdinand al Ungariei că va fi sprijinit în cazul când va lua tronul Moldovei. Sigur pe cuvântul regelui ungur, după ce reușise să atragă de partea sa pe vestitul boier Moțoc, aventurierul trecu munții cu oastea sa, hotărât să învingă sau să moară. Alexandru Lăpușneanu nu era omul care să înfrunte această încercare. Fricos cum era, văzând și trădarea lui Moțoc, după o hârțuială fără însemnătate, își căută scăparea în fugă, lăsând în mâinele lui Despot Vodă țara și rosturile ei. Așa se sfârși prima domnie a lui Alexandru-Vodă.
A doua domnie a lui Alexandru Lăpuşneanu
Cu toate că Despot era un om priceput, cu ambiții și planuri uriașe, și dornic să realizeze isprăvi trainice în scaunul Moldovei, totuși el nu putu să-și asigure o domnie mai lungă. Îndatorat până în măduva oaselor, hârțuit la tot pasul de datornici, nepriceput să-și asigure prietenia boierilor și dragostea poporului, străinul acesta, care nu cunoștea nici măcar limba țării peste care stăpânea, avea să sfârșească în chipul cel mai tragic. După aproape doi ani de domnie, Despot pieri ucis în pragul palatului domnesc, după ce încercase toate posibilitățile să se salveze. Lovitura morții i-a dat-o un boier moldovean, Ștefan Tomșa, hatmanul oștirii, care ca și Moțoc își trădă stăpânul. Acest boier, văzând greșelile pe care le săvârșea domnul, se gândi că este timpul să scape de el, ucigându-i. Provocă o răscoală a oastei, alungă și ucise pe puținii soldați străini care erau credincioși lui Despot și, fără șovăire, îl ucise pe domn cu mâna lui.
Însă, tronul Moldovei se află doar câteva luni în mâna lui Ştefan Tomșa (care era sprijinit de boieri), el nepricepându-se să stăpânească cucerirea. În această vreme, Alexandru Lăpușneanu venise din Constantinopol cu întăriri noi în domnie și cu un sprijin de oaste turcească. Plătise, pentru ca să îndrepte lucrurile, peste 200.000 de galbeni, ceea ce pe vremea respectivă era o avere mare. În fața oastei turcești care aducea pe Lăpușneanu, Ștefan Tomșa nu opuse nicio rezistență, preferând să fugă în Polonia. Aici, după intervenția sultanului, fu ucis fără nicio judecată.
Noua domnie a lui Alexandru Lăpuşneanu se arătă mai crudă și mai răzbunătoare. Ca slugă a turcilor, el trebui să asculte fără șovăire de cuvântul lor. Mută capitala țării din Suceava la Iași, dărâmă și arse cetățile din sud ale Moldovei și puse biruri mari pe țară ca să poată plăti haraciul. Dacă ar fi ținut mult această domnie, ar fi fost vai și amar de moldoveni. Dar, după circa trei ani şi ceva de nouă domnie, Lăpușneanu se îmbolnăvi grav și-și simți sfârșitul aproape. Ca să-și plătească măcar în ultimele clipe fărădelegile vieții, fiindu-i teamă de pedeapsa de după moarte, ceru să fie călugărit sub numele de Pahomie. Dar această reîntoarcere spre pocăință nu ținu mult, căci după câteva zile, când își dădu seama ce făcuse, făgădui boierilor groaznică răzbunare după însănătoșire. Boierii, știindu-i în stare să facă noi fărădelegi, îl otrăviră ca să scape țara de pacoste. Astfel s-a sfârșit domniile și viața lui Alexandru Lăpușneanu, os de domn și sânge de-al lui Ștefan cel Mare, dar nevrednic urmaș al acestuia, care ținu domnia Moldovei, în mâini crude și pătate de crimă, timp de 12 ani şi câteva luni.
