Richard Klinisch a fost un german care în timpul Războiului Crimeii (1853-1856), în drum spre Constantinopol, a străbătut plaiurile țării noastre. Impresiile sale de călătorie le publică în 1861, sub titlul: „Bukarest und Stambul Skizzen aus Ungarn, Rumanien und der Turkei”, lucrare retipărită în 1869.
Cine era Kunisch ? De origine germană, bun cunoscător al limbii franceze, autor de poezii, dar şi al unui volum de povestiri, este în acelaşi timp mare iubitor de folclor. El călătoreşte cu vaporul pe Dunăre. Trece prin Porţile de Fier, pe care le descrie în culori deosebit de pitoreşti, apoi merge mai departe, până la Giurgiu, un orăşel pe atunci cu pavaj prost şi case ţărăneşti. Locuieşte la „Hotel Italiano”, care îi face la început o impresie proastă, spunând că pare „un han de tâlhari”; a doua zi însă revine asupra ei afirmând că e „relativ suportabil”. El explică starea mizeră a hotelurilor, prin aceea că boierii trag la ispravnic sau la mănăstiri. Numai călătorii de rând poposesc la hanuri.
De la Giurgiu călătoreşte până la Bucureşti, cu trăsura trasă de 16 cai cu 4 surugii. Casele de poştă sunt biete cocioabe, unde călătorii nu găsesc decât mămăligă cu ceapă şi apă proastă. Bucureştiul îi apare lui Kunisch „asemănător cu Algerul”. Ştie că are 15.000 de case, 140 turnuri de biserică, 120.000 locuitori – acesta e oraşul privit de departe. Dar de aproape? Impresia e pestriţă: alături de noroaie, în care se bălăcesc porcii, se află o capitală foarte rafinată, cu palate somptuoase, cu căleşti în spatele cărora stau de strajă păzitorii arnăuţi, cu magazine ce expun cele mai scumpe produse ale modei, cu grădini de petrecere. Dar să-l cităm pe Kunisch: „Bucureştiul nu are o stradă pe care să o poţi trece fără pericol, în trăsură sau pe jos, dar are o operă italiană, spectacol francez sau românesc”.
Despre români spune că „sunt veseli, iubitori, zâmbitori, paşnici nu beţivi, fac parte dintr-un neam de origine latină, cu un glorios trecut eroic şi aşteaptă vremea izbăvirii lor”. E uimit de farmecul femeilor noastre. Este atent la obiceiurile ce apar la diferite ocazii. Asistă la o nuntă în familia domnească, urmărind cu atenţie găteala miresii, odăjdiile bătrânului mitropolit, ceremonialul nupţial. A băut şampanie şi a jucat probabil şi el, ca toţi ceilalţi, la nuntă. Nu scapă atenţia sale obiceiurile de primire, de influenţă orientală, cu dulceţuri, cu paznici la uşile încăperilor familiilor boiereşti.
Influenţa apuseană este şi ea prezentă. La curtea lui Alexandru Ghica Vodă, de la Paşcanii din Ilfov, vede un fel de „Sans Souci”, cu musafiri din elita locală, dar şi străini: sârbi, germani, francezi, ruşi şi englezi; pe mese – reviste, ziare, albume din Apus. Afară, tinerii joacă mingea, ca într-un parc englezesc. Se duce în excursie şi pe la mănăstiri. La Căldăruşani, de pildă, alături de călugării ce miros a usturoi, întâlneşte vizitatori din protipendadă, un prinţ în uniformă de general, însoţit de adjutanţi, o doamnă care citeşte cu uşurinţă manuscriptele greceşti, prinţese de origine bizantină.
