„Patria mea este acolo unde lucrez și eu lucrez pretutindeni”, așa s-a exprimat Alfred Nobel despre universalitatea științei. Născut la Stockholm, în 21 octombrie 1833, prima parte a vieții s-a scurs sub îndrumările tatălui său, care și dânsul s-a ocupat cu prepararea substanțelor explozibile ale căror capricii pe vremea lui erau puțin cunoscute. Prima școală a urmat-o la Petrograd. La vârsta de 17 ani a fost trimis să studieze ingineria mecanică la New York, unde timp de 4 ani a urmat învățăturile compatriotului său John Erickson, celebru inventator militar.
Alfred Nobel luă în 1863 un brevet pentru un amestec de pulbere cu nitroglicerină, dar care nu găsi multă întrebuințare. Una din cele mai mari invenții ale lui a fost capsa de dat foc, care ocupă rândul al doilea în tehnica explozibilelor, după invenția pulberii de pușcă. Înainte de investiția lui Nobel, explozibilele se aprindeau pe dinafară cu feștile. Acest sistem nu mai mergea la nitroglicerină, lichid uleios care ardea în contact cu flacăra, fără niciun efect explozibil. Nobel, plecând de la ipoteza că în cazul nitroglicerinei numai o dezlănțuire bruscă de energie în masa ei poate să dea naștere la explozie, ajunse la construcția capsei de mercur. Napoleon al III-lea, atras de această descoperire, îl ajută pe Alfred să obțină de la Paris un capital de 10.000 franci pentru a face o fabrică în Heremberg, pe lângă Stockholm, unde, fără frică de moarte, tatăl și fiii începură din nou studiile periculosului ulei.
La 3 septembrie 1864, fabrica zbură în aer și cu ea mai multe vieți, între care și a fratelui cel mai mic al lui Nobel. Această nenorocire cauză după un an și moartea bătrânului, în plus interzicerea construirii unei alte fabrici de nitroglicerină pe uscat. Alfred Nobel a trebuit să-și construiască o fabrică plutitoare pe lacul Melar, fabrică ce fu izgonită de la un țărm la altul, ca un excomunicat; în fine, obținu o substanță ieftină în mineralul făinos Kieselgur, care se găsește abundent în orașul Hanovra și este format din schelete de diatomee. Mineralul are proprietatea de a absorbi de trei ori greutatea nitroglicerinei și formează un fel de pastă care are aceeași putere de distrugere ca nitroglicerina. Nobel i-a dat numele de dinamită.
O corabie, care transporta 209 de butoaie de dinamită la Lima, fu cu totul nimicită de explozia acestui produs, înainte de a ajunge în port. Acest fapt a dat invenției lui Nobel succesul și mai apoi celebritatea. Comenzile au început să curgă și timp de 6 ani a trebuit să fie pe drumuri ca construiască și să pună în funcțiune fabrici de dinamită în Europa și America. Invenția sa în acest timp, paralel cu munca depusă la crearea de fabrici, a suferit o nouă perfecționare: în locul mineralului Kieselgur întrebuința colodiul, care împreună cu nitroglicerina formează un fel de gelatină care are o forță explozibilă ceva mai mare ca a dinamitei.
Experiențele cu acest produs s-au făcut la săparea tunelului Simplon. Veniturile invențiilor lui îi asigură o viață de prinț. Bertha de Suttner, celebra militantă pentru pace, spunea despre Nobel: „să vorbești cu dânsul despre lucruri și oameni, despre artă și viață, despre problemele timpului și veșniciei, era o mare plăcere sufletească. Vorbirea lui era acaparatoare și adâncă. Mai ales era fenomenală perfecția cu care acest suedez vorbea și scria în limbile germană, franceză și engleză”.
Nobel iubea mult poeziile lui Byron și a compus el însuși câteva poezii în limba engleză și chiar o dramă în versuri, „Beatrice Cenci”, în limba suedeză, care n-au fost publicate niciodată. Invenția sa a făcut pe Nobel să zică: „Fabricile mele vor pune capăt războiului mai curând decât congresele dumneavostră; în ziua când două corpuri de armată se vor nimici unul pe altul într-o singură secundă, toate popoarele civilizate își vor vedea de treabă și-și vor concedia trupele”.
Nobel a hotărât prin testamentul de la 12 noiembrie 1895, să se împartă în fiecare an premii poeților, oamenilor de știință și pentru propagatorii păcii universale.
