Otomanii (turcii) din secolele XIV-XIX nu se purtau rău numai cu țăranii, dar și cu negustorii, orășenii, boiernaşii și boierii valahi şi moldoveni. Iată pățania unui boier, scrisă de Tănase Meleghi, care a auzit-o din viu grai, din gura pătimașului, numit Radu Peicăneanu, comis al Moldovei, pe la începutul secolului al XIX-lea.
* Țineam în arendă moșia Peicani, în anul 1826, când am făcut o producţie foarte bună de grâu. Trebuie să-l duc la Galați, să-l vând la turci. Ре-atunci nu erau alți negustori de grâne în țară. Am încărcat vreo 214 chile și l-am dus la Galați. Cu o zi înainte de-a ajunge carele m-am dus și eu.
* A doua zi, vin doi turci, răscolesc grâul și vorbesc între ei că de mult n-au văzut așa grâu de bun. Eu, înțelegând turcește, m-am bucurat, crezând că voi fi plătit regeşte. Unul din turci, care rupea ceva românește, m-a întrebat al cui e grâul, şi eu am răspuns că e al meu. Atunci mi-a zis: „Ghiaure, de ce n-ai pus sămânță bună? A fost vreme bună și făceai grâu minunat”. Eu am răspuns: „Mai bun grâu nici că se poate”. Dar turcul mi-a zis cu dispreț: „Hai sictir, ghiaure, du-te și descarcă la hambarul Agalei, pătulul al doilea”.
* Scoțând din brâu călimara, a scris o fidulă și mi-a dat-o. Nu aveam ce face. Cu turcii nu puteai sta la vorbă și a te tocmi, căci mâniindu-se, puteau scoate pistolul de la brâu și să te ucidă. Nici nu puteam aștepta să fie alt turc cumpărător, fiind între ei o regulă de a nu se amesteca în târguiala altuia.
* Am tras carele la hambar. Turcul de la hambar a scos o baniță de-a lui, cu care a început a descărca. Văzând că banița e mai mare decât cea din țară, îi zic că am banița cu care am încărcat și rog să mă descarce cu aceea. Turcul s-a uitat la mine încruntându-și ochii și mi-a spus că banița lui e banița Stambulului, asupra căreia n-am drept a cârti, fiind măsura sultanului. Și a descărcat mai departe, lucru ce m-a păgubit cu vreo douăzeci de chile. Mi-a dat și acel turc o fidulă, spunându-mi să mă duc la Agaua cutare să-mi primesc banii. Așa am și făcut.
* Agaua m-a primit cu cinste, m-a poftit să şed prin vorba „buiurum, boer”, a bătut din palme, la care sunet a venit un turc, căruia i-a poruncit a-mi aduce cafea și ciubuc. După ce am isprăvit cu fumatul ciubucului, Agaua, care ședea pe pat turcește, a apropiat de el o lădiță, a deschis lacătul și a luat o pungă mare, din care scoțând bani de argint a început a-i număra. Am văzut că banii aceia erau bani nu demult scoși de la tarapana, dar aveau puțin argint în ei și mai multă aramă, încât în Moldova oamenii se fereau a-i primi. Văzând că, după câte am pățit până acuma, mi se plătește și cu bani scăzuți, m-a luat gura pe dinainte, rugându-i să-mi dea alți bani.
* La această rugăminte a mea, Agaua s-a uitat posomorât, întrebându-mă dacă banii nu sunt buni. I-am răspuns că sunt buni, dar în țară umblă cu scădere și țăranii nu-i primesc, și fiindcă eu am de-a face cu țăranii, îl rog a-mi da alți bani. Agaua s-a înfuriat deodată, sări după divan şi scoate luleaua din ciubuc, începând a mă bate pe spinare cu ciubucul, strigând: „Ghiaur, ocărăști banii sultanului?”
* Nemaiputând răbdă bătaia, l-am rugat să mă ierte, căci primesc să fiu plătit și cu acei bani. Asemenea au pățit și alții de la dânșii. După ce grâul de mâna întâia mi l-a plătit ca de a doua, după ce mi-a descărcat grâul cu banița Stambulului, păgubindu-mă cu douăzeci de chile, apoi m-a şi bătut și m-a plătit cu bani scăzuți.
