În secolul al XIX-lea, a existat un haiduc mai deosebit, cunoscut sub numele de Radu lu’ Anghel din Grecii. Ca şi celebrul Iancu Jianu, Radu lu’ Anghel a existat intr-adevăr, intrând abia mai târziu în legendă. În scurta lui existenţă (a trăit doar 38 de ani, fiind născut în 1827), haiducul s-a bucurat de o popularitate extraordinară. Nenumărate balade, cântece bătrâneşti sau de pahar îi glorifică numele, fixându-ni-l în conştiinţă ca pe unul dintre cei mai aprigi şi mai loiali luptători pentru echitate socială.
Radu lu’ Anghel îşi făcea un titlu de glorie din faptul de a nu fi ucis pe nimeni: „Şeapte judeţe am umblat/ Eu pe nimeni n-am stricat/ Numai parale mi-am luat“. Acest refuz al violenţei, ca şi dragostea pentru natură, pentru flori şi arbori, pentru ierburile din care răzbate zvonul nelămurit al gâzelor, şi mai ales pentru drumuri – aceste permanenţe ale sufletului’ său, – ni-l conturează pe Radu lu’ Anghel mai mult ca pe un, sentimental decât ca pe un îndârjit.
Dacă ar fi să dăm crezare legendei, tocmai acest lucru se pare că l-a intuit însuşi domnitorul Cuza, care i-ar fi îngăduit, zice-se, ca în răstimpul când executa o pedeapsă, să plece, neînsoţit, ca să-şi revadă locurile îndrăgite. Şi haiducul s-a reîntors de bună voie la ocnă, după expirarea învoirii, dovedindu-şi o dată în plus loialitatea şi tăria de caracter. Tocmai această tărie de caracter i-a atras de altfel şi moartea prematură, petrecută în 1865 în împrejurimile dealului Cârtienilor de lângă Câmpulung.
Trecerea haiducului în nefiinţă este însoţite de sentimentul dureros al pierderii iremediabile a lucrurilor dragi: „Câte văi, câte vâlcele? Cinci sute de potecele/ Care mă plimbam prin ele/ Toate-s surorile mele/ Şi-acu stau pustiu de ele / Câte văi, câţi copăcei/ Care mă plimbam prin ei/ Toţi sunt frăţiori d-ai mei/ Şi-acu stau pustiu de ei !/ Căpitane Radule, Radule Viteazule/ Vestite haiducule“.
