La 24 octombrie 1875, Gheorghe Bibescu, fiul domnitorului Ţării Româneşti Gheorghe Bibescu Vodă (1843 – 1848) se căsători cu contesa Maria Henriette de Caraman-Chimay (15.02.1839 – 1914), care e posibil să fi fost nepoata directă a împăratului francez Napoleon Bonaparte. Nu e sigură descendenţa, întrucât mama contesei Maria, Emilie Pellapra, se presupune că ar fi fost fiica ilegitimă a împăratului francez.
Din căsătoria lui Gheorghe Bibescu cu Maria Henriette de Caraman-Chimay, au rezultat mai mulţi copii: Nadejde Bibescu (care s-a căsătorit cu prim-ministrul Barbu Ştirbei), Marcela Bibescu (căsătorită cu diplomatul Nino Cantacuzino-Măgureanu) şi George-Valentin Bibescu (1880-1941), ambasadorul României la SUA, unii din primii aviatori români, preşedintele Federaţiei Internaţionale Aeronautice, căsătorit cu celebra Martha Bibescu (Lahovary, nume de domnişoară).
Am făcut această introducere, pentru a înţelege mai bine vizita pe care au făcut-o în Germania Martha Bibescu, împreună cu soţul ei, George-Valentin. Atunci, în 1938, ei au ajuns şi la castelul unui lider de top nazist, Goring. Iată un fragment din amintirile Marthei Bibescu, în care descrie cu lux de amănunte această vizită:
* Iată că scoate dintr-un dulap cu uși de sticlă pușca care a aparținut prințului Eugeniu de Savoia. Patul îi e în întregime încrustat cu argint. Ceva mai departe, pe o masă, într-o cutie lungă de piele uzată, se odihnește „Napoleons Schwert” (sabia lui Napoleon).
– Ce? exclamă Georges și Göring confirmă că e sabia de la Waterloo. Ne aplecăm cu toții asupra cutiei în care doarme spada marelui delincvent în materie de triumfuri, cum îl numea Chateaubriand, marele dătător de rău exemplu, cel pe care-l iubesc pentru că a fost cât pe-aci să „facă Europa”, iar cei de după dânsul care au mai încercat au eșuat lamentabil.
* Din partea lui Georges spada se alege, însă, cu o căutătură extrem de inchizitorială, îmi murmură la ureche: „Asta n-a fost niciodată sabia lui Grand-Papa, ar fi avut vulturul și cifrul lui. E cel mult a vreunuia dintre generalii lui. Vreun anticar le-o fi vândut gogoașa…”
* Indignarea lui mă distrează. Goring nu știe că-și arată trofeul strănepotului lui Napoleon. Vreau să mă conving. Zăbovesc puțin pentru a-l lăsa să se mai depărteze, apoi revenind câțiva pași – fac semn interpretului și-l întreb pe Herr Schmidt dacă poate deschide cutia cu spada spre a-mi permite să văd inscripția și citesc: „Spada a fost găsită în trăsura împăratului la Waterloo”. Deci în trăsura capturată de ofițerii lui Wellington. Tot ea a furnizat și ustensilele de călătorie, obiectele de toaletă din aur pe care le-am văzut la Ashley House din Londra. Spada a fost dăruită de Wellington lui Blucher, cel care a sosit înaintea lui Grouchy, iar Blucher a facut-o cadou corpului cadeților, Kadetten Korp, din Potsdam. Revoluția germană a făcut tabula rasa din corpul de cadeți, iar spada fără corp și-a aflat, în fine, stăpânul când național-socialismul biruitor, punând mâna pe ea, a oferit-o lui Goring. Totul se explică. Spada prizonieră și-a găsit un nou temnicer.
