Autobiografia cavalerului Ulrich von Lichtenstein, mort în 1246, este cea mai perfectă mărturie a unui bărbat perfect al timpului său. A început cariera de cavaler încă de pe vremea când era copil, ca paj al unei doamne din înalta nobilime care-i îngăduia privilegiul de a bea cu devoțiune din apa cu care ea se spăla pe mâini. După ce a fost ridicat, la Viena, la rangul de cavaler a socotit că a venit vremea să-și declare amorul și să-și ofere serviciile. Doamna nu le-a acceptat din pricină că buza superioară a lui Ulrich nu-i era pe plac. Deîndată, acesta s-a supus unei operații estetice care l-a țintuit la pat o jumătate de an. La fel de înamorat ca înainte când s-a prezentat în fața doamnei sale a amuțit de emoție… și a fost nevoit să plece întocmai cum venise!
Și a făcut drumuri lungi, căci era prezent la toate turnirurile unde-i învingea pe toți luptătorii în numele aceleiași doamne, căreia i-a trimis ca amintire degetul mic al mâinii sale smuls în luptă de lancea unui adversar. S-a tot dus până la Veneția, îmbrăcat în haine femeiești și, în cinstea zeiței Venus, a rupt în lupta cu alți cavaleri 307 sulițe.
Și se spune că multe femei s-au frânt de iubire pentru Ulrich cel viteaz, dar el a rămas statornic în dragostea pentru „stăpâna sa”. Odată, aleasa i-a trimis un semn, poruncindu-i să se îmbrace în zdrențe și să aștepte printre leproșii de lângă zidurile castelului până când ea l-ar chema la o întâlnire.
În final, Ulrich a pretins o dovadă de iubire și anume ca amândoi să se culce în același pat și să doarmă „numai în onoare și cinste”. Dar nici această cerere nu i-a fost acceptată, ceea ce nu l-a descurajat pe Ulrich să-i scrie și în continuare înflăcărate poezii, fiind considerat de contemporanii săi „cavalerul perfect”.
