În alegerile prezidențiale americane din 1920, republicanii erau atât de siguri de victorie, încât și-au permis să prezinte drept candidat pe Warren Gamaliel Harding, cel mai cenușiu dintre aspiranții la conducerea statului. Harding fusese multă vreme proprietarul și redactorul-șef al unui ziar din prăfuitul orășel provincial Marion (statul Ohio), devenind senator în 1914. În ochii politicienilor republicani, principala lui calitate era docilitatea față de liderii partidului care, la rândul lor, aplicau cu scrupulozitate indicaţiile Wall Street-ului şi ale marii industrii.
În general însă, părerile despre Harding erau departe de a fi măgulitoare. Discursurile lui din timpul campaniei electorale au fost definite drept „turme imense de fraze pompoase, rătăcind bezmetice în căutarea unei idei”.
Întrunită la San Francisco, conferinţa naţională a Partidului Democrat a votat de 38 de ori înainte de a se opri asupra candidaturii lui James Cox, originar tot din Ohio. Din programul lui se detaşau două puncte esenţiale: pe plan extern – aderarea SUA la Societatea Naţiunilor, pe plan intern – abolirea prohibiţiei. Pentru vicepreşedinţie se prezenta în faţa alegătorilor fostul secretar al marinei de pe timpul lui Wilson, un tânăr bolnăvicios şi timid, căruia specialiştii partidului îi pronosticau o carieră scurtă şi lipsită de strălucire. Numele lui: Franklin D. Roosevelt, cel care a avea să devină în anii ’30 preşedintele american.
Dar, să ne întoarcem la alegerile prezidenţiale din 1920. Rezultatul scrutinului a întrecut cele mai optimiste așteptări ale republicanilor: 16 milioane de alegători se pronunțau în favoarea lui Harding, față de 9 milioane pentru Cox. Echipa de colaboratori ministeriali ai noului preşedinte era alcătuită din două fracţiuni distincte. Prima, impusă de cei care-i subvenţionaseră campania electorală, se compunea din reprezentanți ai lumii business-ului: multimiliardarul bancher Andrew Mellon (departamentul finanțelor), Herbert Hoover (departamentul comerțului), Robert Taft (Curtea Supremă) şi alţii. Lor le revenea delicata misiune de a estompa în memoria oamenilor nenumăratele promisiuni făcute, în timpul războiului, de administrația lui Wilson, dintr-un bizar amestec de demagogie și idealism naiv: democratizarea vieții politice, reducerea duratei zilei de muncă, ridicarea salariilor, combaterea discriminării rasiale etc.
Cealaltă componentă a cabinetului lui Harding o forma așa-numita „bandă din Ohio” („Ohio gang”). Președintele adunase în jurul său pe mulţi dintre cei pe care-i cunoştea de la nesfârşitele partide de poker, organizate pe vremea când era „ziarist”. De altfel, chefurile şi jocul de cărţi au continuat şi la Washington, unde oaspeții americani sau străini ai Casei Albe rămâneau uluiţi de spectacolul ce li se oferea. În somptuoasele saloane – acum înecate în fum – indivizi numai în cămașă, cu mânecile suflecate, cu pălăria pe cap și cu ţigara în colţul gurii, trânteau cărţile de joc pe mesele de mahon lustruit, râzând în hohote şi trăgând câte o duşcă direct din sticlele de whisky, împrăștiate pretutindeni.
Oaspeților oficiali le venea greu să creadă că cei care-și băteau joc în mod atât de fățiş de proaspăta lege a prohibiției erau înalți dregători ai Statelor Unite, ca Albert Fall (secretar al Departamentului Internelor), Harry Dougherty (secretar al Departamentului Justiției) și alții.
Membrii „bandei din Ohio” nu se mulțumeau să fie nişte incorigibili petrecăreți și cartofori. Prezența lor în administrație s-a soldat cu câteva dintre cele mai răsunătoare scandaluri financiare din istoria Statelor Unite.
Furnizorul sticlelor de whisky care se răsfățau pe mesele din reședința lui Harding era un anume Jess Smith. Fără nicio profesie, dar capabil în orice clipă să-și împrumute amicii cu câteva mii de dolari, Smith făcea și el parte din bandă. Modest, refuzase posturile care i se oferiseră, preferând să rămână un simplu particular, care reprezenta interesele contrabandiștilor de alcool pe lângă autoritățile centrale din Washington. Sarcina îi era ușurată de faptul că locuia în același apartament cu procurorul general (ministrul Justiției) Harry Dougherty. Seară de seară, cei doi prieteni studiau lista arestărilor efectuate în cele 24 de ore precedente și stabileau care anume dintre gangsteri urma să fie eliberat și contra cărei sume. În decurs de 16 luni, au fost puși astfel în libertate peste 2.000 de infractori la legea prohibiției, dintre care aproape 500 aveau la activul lor cel puțin câte un asasinat.
La începutul lunii iulie 1922, Harding – pe biroul căruia se adunaseră mii de reclamații și un număr aproape la fel de mare de probe concrete împotriva celor doi complici – s-a hotărât să ia o măsură pe care ziarele epocii au botezat-o în ironie „deportarea lui Jess”. El a cerut lui Dougherty să-l dezavueze în mod public pe Smith, iar acestuia din urmă să părăsească Washington-ul. Procurorul general i-a râs în nas președintelui și s-a grăbit să declare unui reporter al postului de radio CBS: „Nimeni nu-mi va dicta mie cu cine am voie să fiu prieten”. În schimb, Jess Smith a fost surprinzător de afectat de izgonirea lui din Capitală și, după ce a consumat două sticle de whisky, și-a tras un glonte în tâmplă.
„Având prostul gust să se sinucidă în apartamentul pe care-l împărțea cu Dougherty, l-a compromis prin moartea sa cel puțin tot atât cât îl compromisese în timpul vieții”, notează în memoriile sale Herbert Hoover. Procurorul general nu s-a emoționat însă peste măsură și, ceea ce e mai important, și-a păstrat postul și a continuat să facă servicii gangsterilor,
În calitatea sa de secretar de stat la departamentul internelor, Albert Fall s-a gândit să facă o mică avere din această funcţie publică. La Teapot Dome (statul Wyoming) şi Elk Hills (California) existau mari zăcăminte de petrol care aparțineau Marinei Militare a SUA. Fall l-a convins pe Harding să le transfere departamentului său, după care le-a concesionat în secret lui Edward Doheny și Harry Sinclair, bogații proprietari ai unor terenuri petrolifere din vecinătatea celorlalte două. Așa cum a dovedit ancheta întreprinsă mai târziu de o comisie senatorială de sub președinția lui Thomas Walsh, Fall primise ca mită de la Sinclair 300.000 dolari și o turmă de vite, iar de la Doheny 100.000 dolari. Un detaliu picant merită menţionat: darul lui Doheny a constat literalmente într-o traistă cu bani – în speță, un imens sac de voiaj plin cu monezi de argint.
Cînd ceilalţi petrolişti, concurenţii lui Sinclair şi Doheny, au prins de veste despre tranzacţie şi au început să facă gălăgie, Fall a declarat că între concesionarea terenurilor de la Elk Hills și Teapot Dome și sumele primite de el nu era decât o simplă coincidență. Harding a considerat că explicația e satisfăcătoare și l-a menținut pe vechiul său prieten în fruntea departamentului internelor. Abia în 1929, Fall va fi judecat şi condamnat, pentru abuz de putere, la un an închisoare şi 100.000 dolari amendă.
Anul 1923 făgăduia multe neplăceri preşedintelui. „Banda din Ohio” declanşase reacţii violente din partea atât a opiniei publice, cât şi a oamenilor de afaceri. Harding însuşi era înglodat până în gât în datorii făcute la poker. Pentru a le plăti, el s-a hazardat în speculaţii de bursă, care s-au soldat însă cu noi pierderi, astfel încât, la nici 3 ani de la instalarea sa la Casa Albă, el împrumutase de la prietenii săi şi de la prietenii prietenilor săi – contrabandiştii de alcool – câteva sute de mii de dolari.
Nici pe plan familial situaţia preşedintelui nu era mai roze. Doamna Harding, pe care intimii o supranumiseră „Ducesa”, bănuia că o amantă a soţului ei are acces în reşedinţa acestuia printr-o uşă secretă. Discuţiile conjugale, care se încheiau de obicei cu spargerea unor farfurii, puteau fi auzite până în parcul Casei Albe. Umoristul Will Rogers se întreba sarcastic: „Când s-a înşelat mai rău preşedintele nostru? Atunci când şi-a ales prietenii sau atunci când şi-a ales soţia? Când ne-am înşelat noi, ştim cu toţii: atunci când l-am ales pe el ca preşedinte”.
În toamna lui 1923, Harding a întreprins o călătorie în Alaska şi California. Sumbru şi nervos, el declara tuturor celor dispuşi să-l asculte că nu mai are mult de trăit. „Forţele întunericului mă vor răpune”, scria el în chip de concluzie, într-o misivă de mulţumire adresată primarului oraşului Anchorage. Nimeni nu a înţeles – nici atunci, nici mai târziu – dacă era vorba de o metaforă sau de o aluzie transparentă la „banda din Ohio”.
În timpul unei cuvântări ţinute la Seattle, Harding a fost cuprins de ameţeală şi a trebuit să părăsească sala. La San Francisco starea i s-a înrăutăţit şi mai mult. Într-un comunicat oficial, medicul său personal punea totul pe seama unor crabi de mare alteraţi, pe care preşedintele îi consumase cu o săptămână înainte, și-și exprima convingerea într-o promptă restabilire. Dar, peste câteva zile, Harding a sucombat brusc, tocmai când puterile păreau să-i revină.
În primul moment, rezultatul autopsiei a fost unanim acceptat: embolie cerebrală consecutivă unui atac de cord. Dar ulterior, pe măsură ce scandalurile administraţiei ieşeau la iveală în toată amploarea lor, moartea lui Harding a început să fie atribuită altor cauze, mai puţin naturale. Sinucidere, afirmau unii. Crimă, susţineau alţii. În privinţa ucigaşului, părerile alternau de asemenea între soţia geloasă şi prietenii compromişi.
Decesul lui Harding va rămâne probabil o veşnică enigmă. Dar indiferent cărei cauze sau cărei persoane i s-a datorat această moarte, ea a avut calitatea de a surveni la cel mai oportun moment. Altfel, cine ştie ce s-ar mai fi aflat în legătură cu necuratele afaceri ale miniştrilor săi!
