Mulţi istorici îl consideră pe Zamolxis ca zeul suprem al geto-dacilor. Celebrul istoric antic Herodot ne spunea următoarele: „Crezul geților în ceea ce privește nemurirea este următorul. Ei cred că de fapt nu mor, ci că atunci când pleacă din această viață merg la Zamolxe, care e numit și Gebeleizis de către unii dintre ei. Acestui zeu îi trimit odată la cinci ani un mesager, care e ales prin tragere la sorți din toată națiunea și însărcinat să îi ducă cererile lor”.
Alte cronici îl consideră pe Zamolxis ca fiind om, care a fost „transformat” în zeu de către geto-daci. Astfel, într-o cronică istorică antică putem citi următoarele: „Fiind un om, acest Zamolxis ar fi trăit la Samos, ca sclav al lui Pythagoras, fiul lui Mnesarhos. Dobândind după aceea libertate, ar fi strâns multă bogăţie, şi astfel, cu averea câştigată, s-ar fi întors printre ai săi bogat. Deoarece tracii trăiau în cumplită sărăcie şi erau lipsiţi de învăţătură, acest Zamolxis, întrucât trăise între eleni, îndeosebi în preajma lui Pythagoras, omul cel mai înţelept al Heladei, cunoscând astfel modul de viaţă ionian şi nişte moravuri mai de soi decât cele din Tracia, a cerut să i se clădească o sală de primire unde le oferea ospeţe cetăţenilor de vază; în timpul ospeţelor îi învăţa că nici el, nici oaspeţii săi, nici urmaşilor nu vor muri vreodată, ci numai se vor muta într-alt loc unde, trăind pururi, vor avea parte de toate bunurile. În tot acel răstimp cât îşi găzduia oaspeţii, vorbindu-le astfel, el dăduse poruncă să i se facă o locuinţă subterană. Când a fost gata locuinţa, a dispărut şi el din mijlocul tracilor, coborând în adâncimea încăperilor subpământene, unde a stat ascuns trei ani. Tracii l-au regretat şi l-au bocit ca pe un mort. Dar în anul al patrulea el s-a ivit iarăşi dinaintea tracilor, făcându-i astfel să creadă tot ceea ce le spunea. Iată ce istorisesc elenii că ar fi săvârşit el”.
Strabo în „Geografia” ne povesteşte următoarele: „Astfel, se spune că un oarecare get, numit Zamolxis, a fost sclavul lui Pythagoras. De la filosof a obţinut oarecare informaţii despre fenomenele cereşti, iar altele de la egipteni, deoarece în peregrinările sale ajunsese chiar şi în Egipt. Întors în patrie, Zamolxis a dobândit respectul cârmuitorilor şi al poporului, ca tălmăcitor al fenomenelor cereşti. În cele din urmă, a izbutit să-l convingă pe rege să şi-l facă asociat la cârmuire, ca pe un om având însuşirea de a dezvălui voinţa zeilor. La început i s-a încredinţat doar funcţia de sacerdot al celui mai venerat dintre zeii lor, iar apoi l-au proclamat zeu pe el însuşi.
Zamolxis şi-a ales o anume peşteră, inaccesibilă tuturor celorlalţi oameni, şi acolo îşi petrecea viaţa, întâlnindu-se rar cu oamenii, afară de rege şi de dregătorii lui. Regele îl susţinea, văzând că acum poporul i se supune mult mai bucuros decât până atunci, în credinţa că el îşi dă poruncile după povaţă zeilor. Acest obicei s-a păstrat chiar până în vremea noastră, întrucât ei au totdeauna un om de atare alcătuire, care de fapt nu este decât sfetnic al regelui, însă la geţi este venerat ca zeu. Tot astfel şi muntele acesta a fost recunoscut sfânt, şi geţii aşa îl şi numesc; numele lui, Kogaion, era acelaşi cu numele râului care curgea în preajmă. Când peste geţi a domnit Burebista, împotriva căruia se pregătise să pornească război Caesar, funcţia aceasta înaltă o ocupa Deceneu. Aşa sau altminteri, obiceiul pitagoreic de abţinere de la folosirea animalelor ca hrană, introdus de Zamolxis, s-a mai păstrat.”
