Istoricul Nicolae Copoiu are următoarele opinii despre daci, limba dacă şi Imperiul Roman:
* Limba dacă nu este o limbă moartă și nici pierdută de cei care o vorbeau, când s-a produs cucerirea romană a unei părți din Dacia (…) Îmi place să semnalez că toate drumurile celor care gândesc efectiv la problema originii limbii noastre, duc nu doar la Roma, ci la dac.
* Lingviștii români, legați de ghiuleaua „romanizării”, rămân insensibili la acest fenomen și aruncă tot lexicul românesc autohton în grădina vecinilor, pentru a le ieși din numărătoare ponderea romană.
* Înaintașii noștri au eliminat pur și simplu Dacia din istorie, după ocupația unei părți din ea, susţinând că dacii și-ar fi „pierdut” limba, fascinați de limba în care vorbeau (dacă vorbeau) trupele de ocupație. Această teză este evident eronată.
* Este neplăcut surprinzător tendința – sau poziția fățișă – de a glorifica ocupatia romană în Dacia, adică o stăpânire și un jaf ordinar de tip colonialist. Numele împăratului Traian, conducătorul războiului împotriva lui Decebal, care a batjocorit capul acestuia în Senatul de la Roma, a fost așezat la loc de cinste în cărțile noastre de istorie, chiar alături de Decebal, posteritatea istografică împăcându-i în numele nașterii poporului român. O atare schemă simplistă n-are nimic în comun cu concepția înaintată a timpurilor actuale și, de fapt, excluzând realitatea războaielor daco-romane, nu are nimic în comun nici cu adevărul istoric.
* Numeroasele răscoale, care au silit până la urmă pe ocupanți să se retragă, exprimă puterea de rezistență a poporului, a strămoșilor noștri împotriva cotropitorilor, dorința lor de a fi liberi. Ceea ce trebuie studiat este, deci, aportul dacilor la prăbușirea Imperiului Roman.
* Elementul cel mai frapant, incontestabil și de mari proporții al unității dacice, îl reprezintă existența unei limbi unice asemănătoare tocmai la poporul ce se află pe teritoriul care a fost locuit în vechime de daci.
