Unul dintre cei mai mari oameni de stat al Marii Britanii a fost William Pitt (1708-1778). Bunicul său fusese guvernator la Madras (India). Nepotul, stegar de cavalerie, a intrat în Camera Comunelor ca deputat de Old Sarum, în 1735, şi în scurtă vreme îi uimi pe membrii Parlamentului prin elocvenţa lui teatrală, ironică şi pasionată. Strălucirea din ochii acestui tânăr, nasul său mare şi ameninţător îi îngrozeau pe opozanţi. Puteau să-i deteste grandilocvenţa, trebuiau să-i recunoască autoritatea.
O problemă domina în mintea acestui tânăr: formarea unui imperiu englez dincolo de oceane. Hanovra, Prusia, Austria, jocurile acestea continentale aveau prea puţină importanţă intrinsecă în ochii lui Pitt. De asemenea, un fapt i se părea inacceptabil lui Pitt: Spania a pus mâna pe comerţul Americii de Sud. Atâta timp cât Spania tolerase contrabanda engleză, răul mai părea suportabil. Pitt luă poziţie împotriva prim-ministrului de atunci, Walpole: „Când e vorba de comerţ – le-a spus el compatrioţilor săi -, aceasta-i ultima voastră linie de apărare, ultima voastră tranşee, pe care trebuie ori s-o apăraţi, ori să pieriţi”. Limbajul acesta plăcea Londrei.
Walpole îi sfătui imediat pe succesorii săi, prim-miniştrii Henry Pelham şi ducele de Newcastle (Thomas Pelham-Holles, fratele acestuia), să facă loc şi acestui tânăr în combinaţiile lor. „Toată lumea – le spuse el – îşi închipuie că Pitt e capabil, că-i grozav. Încercaţi-l şi dovediţi câte parale face”. Pitt obţinu atunci primul său post important, acela de casier general al armatei.
Cinstea lui Pitt fu surprinzătoare. Până atunci, casierii, mânuind tot anul sume importante, încasau dobânzile în profitul lor personal. Pitt vărsă aceste dobânzi la stat. El refuză comisioanele pe care le primiseră predecesorii săi asupra împrumuturilor. Însă, regele britanic George al II-lea îl detesta pe Pitt pentru că tânărul ministru era ostil faţă de angajamentele continentale.
Pelham, ca şi Walpole, dorea pacea. Fratele său şi ministru al afacerilor externe, Newcastle, prinţul corupătorilor parlamentari şi cel mai nepriceput geograf trimitea butoaie cu bere şi complimentele sale doamnei de Pompadour (amanta regelui francez). Pitt critica lipsa de energie a guvernului: „Ăsta nu-i guvern. Unul aruncă povara în spatele celuilalt. Unul spune: «Nu sunt general». Vistiernicul murmură: «Nu sunt amiral». Amiralitatea răspunde: «Nu sunt ministru». Unul, doi, trei, patru, cinci lorzi se adună laolaltă; nu se pot pune de acord. «Ah! spun ei, ne vom revedea sâmbătă. – Nu, răspunde unul, nu voi fi în oraş în ziua aceea». Din îmbinarea acestor forţe deosebite, fără o doctrină comună, rezultatul este nul”.
În mai 1756, când a izbucnit războiul dintre Anglia şi Franţa, acesta a început sub auspicii proaste pentru Anglia. Minorca, baza navală din Mediterana, a fost cucerită de mareşalul francez Richelieu. Amiralul Byng, ţap ispăşitor, urma să fie mai târziu împuşcat pe nedrept pentru că n-a făcut tot ce-a fost omeneşte posibil ca să salveze insula (vedeţi şi articolul – Povestea incredibilă a singurului amiral britanic condamnat şi omorât pentru pierderea unei bătălii, John Byng). În India, a căzut Calcutta. În Europa, Franţa, Austria, Rusia şi Suedia s-au aliat împotriva Prusiei şi Angliei. În America, indigenii indieni s-au aliat cu francezii.
De toate aceste dezastre, Pitt îi acuza pe whigi („Partidul Liberal” britanic din secolul al XVIII-lea). Poporul îl voia pe Pitt, şi acesta era gata să preia puterea. „Ştiu că pot salva ţara aceasta şi că nimeni altul n-ar putea s-o facă”, spunea el. Şi mai spunea: „Când vezi un copil conducând spre prăpastie o cabrioletă în care se află un rege bătrân şi familia acestuia, eşti dator să pui mâna pe hăţuri”.
După ce William Pitt a devenit prim-ministru, el a fost modelul omului de stat de care Anglia doreşte să fie guvernată în timp de război. A ridica moralul naţiunii, a folosi fără precupeţire oameni şi bani pentru a atinge ţinta, a pune capăt pe toată durata războiului extern oricărei rivalităţi între partide, aceasta a fost metoda lui. Iar ţinta era menţinerea şi mărirea imperiului prin supremaţia pe mare.
Având opinia publică de partea sa, Pitt putu să conducă războiul ca un despot, dar nimeni n-a plecat vreodată de la el fără să se simtă mai viteaz. Ordinele sale erau limpezi, alegerea oamenilor excelentă, voinţa sa de neînfrânt. El nu şovăi să risipească toate bogăţiile Angliei, numai să învingă. Părea că le transmite tuturor propria sa impetuozitate şi voinţa sa de a învinge.
