Mao Zedong (1893 – 1976) a fost un lider comunist chinez. În urma războiului civil, în 1949 Partidul Comunist Chinez, sub conducerea lui Mao Zedong, a preluat puterea în China, proclamând Republica Populară Chineză. Mao rămâne o figură controversată până în ziua de azi. Este privit în China ca un mare revoluționar, un strateg politic, un mare conducător de armată și salvator al națiunii. Chinezii îl mai văd pe Mao ca pe un om care, prin politica sa, a ajutat economia Chinei și a ajutat la formarea Chinei moderne. Totuși, acțiunile politice ale lui Mao, din 1949 și până în 1976, sunt vinovate pentru moartea a între 50 și 70 de milioane de chinezi.
În acest articol, puteţi citi fragmente din biografia medicului lui Mao, dr. Li Zhisui. În aceste fragmente, doctorul povesteşte ultimele zile din viaţa dictatorului chinez:
* Eram medicul personal al lui Mao, şeful echipei medicale a 16 dintre cei mai buni medici din China (…) care încercam să-i salvăm viaţa. De peste două luni, din 26 iunie 1976, când Mao suferise cel de al doilea infarct de miocard, eram de serviciu 24 de ore din 24. Opt surori şi trei doctori se aflau în permanenţă alături de Mao, în timp ce alţi doi doctori îi monitorizau electrocardiograma. Echipele se schimbau din opt în opt ore. Eu eram în permanenţă în preajmă, dormeam numai 3-4 ore pe noapte. Biroul meu era o mică încăpere chiar lângă salonul în care se afla Mao.
* Cetățenilor Chinei nu li se spusese că liderul lor e bolnav. Ei au putut urmări declinul fizic al acestuia numai prin intermediul unor fotografii întâmplătoare, din timpul rarelor lui întrevederi cu demnitari străini. Ultima era o fotografie a lui Mao întâlnindu-se cu liderul laoţian Kaysone Phoumivan în mai 1976. Presa continua să susţină că Mao e sănătos, însă fotografia cu Kaysone Phoumivan arăta că liderul îmbătrânise foarte mult.
* Cu toate acestea, sute de milioane de oameni şi-au început acea dimineaţă de 8 septembrie 1976 scandând în cor „Zece mii de ani să trăiască preşedintele Mao!” Cu puţin înainte de miezul nopţii la 8 septembrie 1976, doctorii i-au administrat o injecţie intravenoasă cu shengmai san, un leac chinezesc tradiţional din ierburi, constând, în principal, din ginseng, în dorinţa de a-i stimula inima. Presiunea arterială i-a crescut de la 8,6 cu 6,6 la 10,4 cu 7,2 şi pulsul a devenit ceva mai puternic, însă ştiam că ameliorarea avea să fie de scurtă durată.
* Hua Guofeng m-a luat deoparte imediat după ce i-am administrat injecţia „Doctore Li – a şoptit el încet, căci ceilalţi membri ai Biroului Politic, Zhang Chunqiao şi Wang Dongxing, îşi ciuleau urechile să audă – mai puteţi face ceva?” N-am spus nimic. Hua ştia că nu mai e nicio speranţă, iar eu nu ştiam ce să spun. Totuşi, nu mă puteam hotărî să pronunţ cuvântul moarte. L-am privit în tăcere pe Hua Guofeng. Aerul încremenise. Zgomotul aparatului de respirat al lui Mao era singurul sunet care se auzea în încăpere. Atunci am clătinat din cap: „Am făcut tot ce s-a putut face”, am șoptit cu vocea gâtuită.
* Nu simțeam nicio tristețe văzându-l că moare. Timp de 22 de ani fusesem alături de Mao, în fiecare zi, însoţindu-l la toate întâlnirile, călătorind cu el pretutindeni unde se ducea. I-am fost mai mult decât simplu medic, i-am devenit în toţi aceşti ani confident în chestiuni personale şi politice, fiind mai apropiat de el decât oricine altcineva, poate cu excepţia lui Wang Dongxing.
* La început îl adulasem pe Mao. El era salvatorul Chinei, adevăratul Mesia al ţării. Dar în 1976 starea aceasta de spirit îmi trecuse de mult. Visul meu despre o Chină nouă, în care toţi oamenii să fiu egali şi exploatarea înlăturată, se spulberase în anii aceştia. Nu aveam niciun fel de încredere în partidul comunist, deşi continuam să fiu membru al acestuia. „S-a încheiat o eră” – acesta a fost singurul gând pe care mi l-am putut îngădui în timp ce priveam fix la linia orizontală, dreaptă a electrocardiografului. „Vremea lui Mao s-a dus”.
* M-am trezit că priveam fix la Jiang Qing. „Ce aţi făcut?!” s-a răstit ea la mine. „Veţi fi traşi la răspundere”. Jiang Qing era a patra soţie a lui Mao, dacă punem la socoteală şi căsătoria hotărâtă de părinţii lui, pe vremea când era încă adolescent, şi pe care el refuzase s-o recunoască. Mao se căsătorise cu Jiang Qing la Yanan în 1938. Mi s-a spus că ea se mai avusese bine şi cu alţi bărbaţi din Yanan. Dar după 1949, plictisită de viaţa ei inactivă, soţia celui mai înalt lider al ţării a devenit din ce in ce mai irascibilă şi mai pretenţioasă. Abia în timpul Revoluţiei Culturale a început să acţioneze pe cont propriu, găsind prilejul să-şi regleze anumite socoteli, atunci când reuşise, în sfârşit, să fie numită membru al Biroului Politic.
* Mao şi Jiang Qing trăiau separat de mai mulţi ani de zile, dar Mao n-a considerat niciodată de cuviinţă să divorţeze de ea, pentru că atunci ar fi fost silit să se căsătorească cu una din celelalte femei ale sale, ceea ce prefera să evite. În timpul Revoluţiei Culturale, Jiang Qing s-a mutat într-una din vilele uriaşe ale complexului de case de oaspeţi Diaoyutai, dar se întorsese la Zhongnanhai, în Camera Lotusului de Primăvară, după atacul de inimă din iunie al soţului ei.
* Nu i-a fost deloc uşor lui Jiang Qing să accepte influenţa pe care Yufeng o exercita asupra lui Mao, dar, în cele din urmă, s-a înclinat în faţa inevitabilului, a început să-i facă curte lui Zhang, încercând în felul acesta să comunice cu Mao. Jiang nu se putea împăca nici cu realitatea că Mao era bolnav şi că moartea lui era iminentă. Era sfâşiată între teama că propria ei putere se va duce o dată cu Mao şi speranţa că, o dată cu moartea lui, ea va fi aleasă să conducă ţara în locul lui. Boala lui, cu toate neajunsurile ei, o dezgusta.
* Acum, la vârsta de 83 de ani, în corpul lui Mao făcuseră ravagii mai multe boli. Fumase o viaţă întreagă şi-şi distrusese plămânii, şi, de-a lungul anilor, suferise frecvent de diferite bronşite, pneumonii şi emfizeme, întrucât ţesutul bronhiilor sale îşi pierduse elasticitatea. O tuse convulsivă îi distrusese pereţii plămânului stâng, lăsând trei pungi mari de aer, ceea ce îi provoca greutăţi în respiraţie. Putea să tragă aer în piept, dar nu putea să expire uşor şi se simţea bine numai atunci când era culcat pe partea stângă, căci greutatea corpului comprima pungile de aer şi plămânul mai sănătos, cel drept, putea să lucreze mai în voie. Deseori nu putea respira decât cu ajutorul unei măşti de oxigen şi, după mai multe improvizaţii de urgenţă, am recurs în cele din urmă ,la aparatul de respirat construit în America şi trimis de Henry Kissinger în 1971, după vizita sa secretă în China.
* În 1974, s-a stabilit că Mao nu suferea de Parkinson, aşa cum se credea în Occident, ci de o boală rară, incurabilă şi, în ultimă instanţă, fatală, a sistemului nervos – scleroză amiotrofică laterală, sau boala lui Lou Gehring, după cum este cunoscută în Occident. Pe măsură ce boala avansează, celulele nervoase motorii din măduva coloanei vertebrale, care controlează muşchii gâtului, ai laringelui, ai limbii, ai mâinii şi piciorului drept, degenerează şi mor, conducând la atrofierea musculară şi apoi la paralizia zonelor afectate. Pe măsură ce boala avansează, pacienţii nu mai pot să vorbească şi să înghită şi trebuie hrăniţi printr-un tub nazal ajunge în stomac. Muşchii afectaţi devin nefolositori şi respiraţia tot mai dificilă. Pacientul luptă în permanenţă cu tot soiul de infecţii pulmonare. Nu există niciun fel de tratament cu adevărat eficient şi majoritatea pacienţilor mor în decurs de 2 ani din momentul stabilirii diagnosticului.
* Boala lui Mao avansase exact aşa cum prevăzuseră specialiştii. Dar acum nu-i omora numai scleroza amiotrofică laterală. Era inima, slăbită de vârstă şi de boala cronică de plămâni. Mao suferise primul infarct al miocardului la mijlocul lui mai 1976, în timpul unei certe violente cu Zhang Yufeng, şi un al doilea la 26 iunie 1976. Al treilea atac de inimă avusese loc din 2 septembrie. Toţi doctorii ştiau, deşi nici unul nu îndrăznea s-o spună, că moartea lui era iminentă.
