Unul dintre cei mai importanţi domnitori fanarioţi pe care i-a avut ţările române a fost Constantin Ipsilanti, născut în 1760 (sau 1762) şi mort în anul 1816 la Kiev (Ucraina), fiind înmormântat într-o biserică din Kiev. El era fiul unui alt domnitor, Alexandru Ipsilanti, care fusese omorât de turci în închisoare prin schinguire şi tortură, pentru că îl anunţase pe fiul său (ce era domnitor) că urma să fie decapitat de otomani.
Constantin Ipsilanti a domnit în Moldova (1799 – 1801 şi 1806 – 1807 (domn al ambelor principate în timpul administrației militare ruse). Făcând numeroase servicii Rusiei și Angliei, adversarele Franței, ajunge prin concursul acestora pe tronul Moldovei (1799). Constantin Ipsilanti nu se poate menține mult timp pe tron, tocmai din cauza prea multului său rusofilism și este destituit (1801). Reîntors la Constantinopol, continuă cu uneltirile și casa sa ajunge cuibul agenților și intrigilor Rusiei, care căutau să-și reîntroneze omul lor.
Pornind de la ideea că Rusia nu va mai putea găsi alţi aliaţi în Europa decât popoarele de aceeaşi religie şi aceeaşi limbă, adică bazându-se pe panortodoxism şi panslavism, Constantin Ipsilanti a încercat să-şi realizeze planurile de scuturare a dominaţiei otomane şi de obţinere a unei domnii ereditare în ţările din sud-estul Europei.
După ce rușii ocupă principatele române și Bucureștiul în decembrie 1806, Constantin Ipsilanti revine la conducere, fiind însărcinat cu administrarea Moldovei în lunile octombrie – noiembrie 1806. Redobândindu-şi cu ajutorul armatei ruse domnia atât a Valahiei, cât şi a Moldovei, Constantin Ipsilanti aspira să-şi realizeze, după cum raporta consulul englez la Bucureşti, „visul măreţ” de a uni sub sceptrul său unic şi ereditar întreaga Moldovă, Valahia şi Serbia, alcătuind şi planul unui regat al Daciei.
Ulterior, planurile politico-diplomatice ale ruşilor au suferit schimbări, deoarece Rusia înclina tot mai mult spre un partaj al posesiunilor europene ale Imperiului Otoman.
