Călătorii străini care au mers în secolele trecute prin Iaşi, capitala Moldovei, n-au avut cuvinte de laudă despre oraşul moldovean. Astfel, Lordul F. Baltimore care a călătorit în Moldova prin anii 1763-1764, relatează: „În Iaşi, numai uliţele cele mari au poduri de lemn, celelalte fiind lăsate fără nicio îngrijire. Casele, în cea mai mare parte, sunt nişte bordeie cu câte un apartament, turtite la pământ şi goale, puţin deosebindu-se de cele de prin sate, afară de casa Domnească şi ale câtorva boieri mari, cu curţi îngrijite cu ziduri de piatră şi turnuri”.
În însemnările nobilului francez, contele de Moriolles, care s-a expatriat din pricina marii revoluţii franceze (1789), găsim următoarele despre Iaşi: „A doua zi merserăm să ne plimbăm în oraş, care este mare, pare foarte comercial şi conţine o populaţie destul de numeroasă, întrucât boierii nu locuiesc pe la moşiile lor, ci în oraşe. Iaşul n-are nimic ce ar putea interesa ca monumente antice, stabilimente moderne sau obiecte de curiozităţi. El este o amestecătură de europeni şi asiatici, unde civilizaţia se vede puţin şi barbaria mult. Străzile sunt aproape toate strâmbe, pline de ruine, dezgustătoare prin necurăţenia lor. Nu sunt decât câteva case cu o aparenţă mai potrivită; restul clădirilor sunt de plâns. Acest târg este plin de gunoaie, pe care nimeni nu le ridică niciodată şi care îl fac infect. Câinii singuri au grijă de a micşora cantitatea, consumând ceea ce le place. Aceste animale care nu au niciun stăpân rătăcesc în timpul nopţii cu miile în uliţi, pe unde e periculos să mergi atunci; ei fac o larmă înspăimântătoare, apoi la revărsatul zilei se retrag în anumite locuri, aşa că nu se mai văd niciunul”. Se vede că contele trăise bine în Franţa şi avea o optică pariziană asupra bietului Iaşi.
Medicul german Andreas Wolf, pe de la 1804, constată că „prin poziţia ce are, Iaşul ar fi pentru locuitorii săi o localitate plăcută şi de folos sănătăţii dacă nu s-ar găsi două neajunsuri mari: miasmele ce le aruncă balta întinsă a Bahluiului şi acele ce le răspândesc şanţurile din oraş care întreţin toate murdăriile şi clocesc acolo, mai ales că peste tot locul se găsesc stârvuri de animale moarte aruncate, sau peşte stricat lepădat de pescari”.
Impresiile negustorului englez John Newberne de pe la 1582, apărute în 1625, ne descriu astfel Iaşul: „La sud de Iaşi e castelul cu o pereche de spânzurători înaintea-i, şi de jur împrejur un zid de buturugi groase; la sud-vestul oraşului e un lac mare. Pe ţărmul de dincolo se află o mănăstire. Femeile aici umblă în rochii turceşti şi cu turbane, cu două, trei ghemotoace de pietre de fiecare parte a turbanului, şi rochiile jos iarăşi cu pietre. De urechi atârnau lanţuri de mici perle. Fetele au părul legat în formă de cruce”.
Descrierea lui Thomas Thornton, fost sol în Constantinopol, şi care a trăit şi prin Moldova pe la 1802, este şi mai evocatoare: „Călătorul, la intrare în Bucureşti şi Iaşi, observă obiceiul straniu şi extravagant de a pava străzile cu butuci şi grinzi de cel mai bun stejar, care formează un fel de pod de lemn. Din această pricină, aerul din ambele capitale este infectat cu miasme provenite din necurăţeniile şi apele stătătoare, care se adună sub podelele străzilor ce au devenit insalubre şi populaţia lor e bântuită de boli. Zdruncinăturile simţite în trăsură pe unde uliţele sunt adesea stricate, sileşte pe călător să fie necontenit atent, căci adesea caii se înfundă până la piept în câte o băltoagă de apă infectă, cu excepţia uliţei care duce la Curtea Domnească”.
Saint-Marc Girardin, un francez care prin 1836 a făcut o călătorie de studii prin părţile noastre, a constatat că şi în Iaşi, ca şi la Bucureşti, pretutindeni se clădesc case noi spre a înlocui pe cele vechi: „Se ştie bine că turcii nu vor mai reveni în ţară. De aici această ardoare de a clădi. Dar ceea ce face caracterul deosebit al acestor oraşe faţă de alte principale oraşe ale Europei, şi îl izbeşte mai mult pe străin la prima vedere, este strania inegalitate a locuinţelor. Bordeie şi colibe lângă palate, ceea ce face ca Iaşul şi Bucureştiul să aibă aici aspectul unui cătun, aici aspectul unei capitale. Cele mai murdare cocioabe se reazămă pe cele mai frumoase case”.
