În vestita și bogata cetate a Baghdadului trăia odată un derviș, adică un biet călugăr musulman, care n-avea alt așternut decât pământul cel tare și alt acoperământ decât cerul cel înalt. Dervișul mergea îmbrăcat în zdrențe și trăia din mila și pomana oamenilor. Și cu toate că hainele îi cădeau de pe trup și deseori se culca flămând, era cunoscut drept un om care spune adevărul în față și care nu clipește din ochi înaintea puternicilor zilei.
Într-una din zile, dervișul acesta intră în palatul bogatului și mult temutului mare vizir Seid-ul Mehar. Intră așa, ca și cum ar fi intrat în propria sa casă. Deschise toate porțile, se urcă pe scări și pătrunse drept în salonul în care marele vizir obișnuia să se odihnească de multele griji ce avea cu conducerea trebilor împărăției. Paznicii și servitorii îl cunoșteau bine pe derviș și îi socoteau drept un om sfânt. De aceea, nu se împotriviră și nici nu-l întrebară măcar că pe treabă are el, un cerșetor, cu stăpânul lor, înaintea căruia tremura toată cetatea Baghdadului și locuitorii din întreaga împărăție. În momentul în care intră dervișul, vizirul nu se găsea în salon. Ieșise cu câteva minute mai înainte, fiind chemat să potolească o ceartă ce izbucnise între femeile din numerosul său harem. În salon nu era așadar nimeni. Doar în mijlocul unui divan larg și moale se găsea o narghilea care ardea singură. Era narghileaua din care fuma vizirul atunci când fusese chemat să se ducă în harem.
Dervișul nu se sinchisi câtuși de puțin de faptul că vizirul nu era în salon și nici nu-și bătu capul să se întrebe cum de se face că narghileaua arde singură. Se descălță, așa cum cerea obiceiul, se așeză turcește pe divan și luând tubul narghilelei, începu să fumeze cu o mare poftă. Trăgea dintr-una din tutunul cel aromat și își zicea: „Dar bine s-a gândit cel ce mi-a pus aicea narghileaua, căci demult îi duceam dorul”. Dar tocmai când dervișului nostru îi era lumea mai dragă, intră cineva în salon. Nu era altul decât însuși marele vizir Seid-ul Mehar, stăpânul casei. Vizirul rămase foarte mirat, uitându-se la dervișul care, așezat chiar în locul unde ședea, fuma din narghilea cu atâta liniște, încât ar fi zis ca se găsește acasă la dânsul.
La rândul său, și dervișul se uită la vizir, dar așa în treacăt, și aproape fără să-l bage în seamă, Nici nu se mișcă din foc și continuă să tragă înainte din narghilea. O astfel de purtare îl făcu pe vizir să-și iasă din țâțâni. Un cerșetor îndrăznește să stea pe divanul lui și să-i fumeze narghileaua! Vizirul încruntă sprâncenele, îşi drese glasul și-l întrebă răstit pe derviș: „Ştii cine sunt eu? Eu sunt marele vizir Seid-ul Mehar. Dar tu cine ești?”
– Am să-ți spun, spuse dervișul scoțând prin nas și prin gură fum, dar după ce vei răspunde la toate întrebări pe care am să ţi le pun.
– Primesc, zise marele vizir, însă întreabă mai repede și fii mai scurt, că de nu, te dau pe mâna oamenilor mei, ca să te scarmene bine de tot, așa încât să ieși de-aici mai mult mort decât viu.
Dervișul nu se sperie de această amenințarea și nici nu-și lăsă narghileaua din mână:
– Zici, grăi el, că ești marele vizir și eu te cred, pentru ca lucrul acesta e cu neputință. S-au văzut și oameni mai proști decât tine care au ajuns în astfel de locuri. Dar acum spune-mi: fost-ai întotdeauna mare vizir?
– Nu, în curând se împlinesc 5 ani de când slăvitul meu sultan și stăpân mi-a încredințat această înaltă și grea însărcinare ca răsplată a devotamentului meu și a serviciilor ce i-am adus.
– Da?! exclamă dervișul. Aşadar, nu te-ai născut mare vizir. Și mai târziu, ai nădejde să fii ceva mai mult decât ești acum?
– Nu, răspunse marele vizir, râzând de întrebarea naivă a dervișului. În împărăție nu există un demnitar mai mare decât marele vizir.
– Bine, am înţeles-o şi pe aceasta. Ai să fii mare vizir până la sfârşitul vieţii tale?
– Nu, nici aceasta nu e cu putință. Are să vină vremea când voi îmbătrâni și atunci sultanul va pune în locul meu pe unul care să conducă treburile împărăției cu mai multă putere și destoinicie.
– Am înțeles, zise dervișul. Încă o întrebare și cea din urmă: ce ai să fii, după ce nu vei mai fi mare vizir?
– Nimic, ce pot fi altceva decât nimic.
– Ei bine, zise dervișul, de data aceasta sculându-ne din locul său. Apleacă-te și te închină înaintea mea, pentru că eu sunt mai mare decât tine. Da, sunt mai mare decât tine, pentru că eu astăzi sunt ceea ce ai să fii tu mai târziu. Eu încă de pe-acum sunt nimic, pe când tu trebuie să aștepți cine știe câtă vreme, ca să mă ajungi pe mine. Așadar, vezi că eu sunt cel mai mare om din întreaga împărăție.
