Începând cu 1711, domnii din principatele românești erau numiți și destituiți de Poarta Otomană, ca niște simpli funcționari. Tronurile românești erau scoase la mezat – cine dădea mai mult, acela le cucerea. Iar aceia care plăteau sumele cele mai mari erau grecii din Fanar; prin urmare, lor li se dădeau tronurile. Și astfel, acești fanarioți, pe care nimic nu-i lega de pământul sau de sufletul românesc, veneau în Muntenia și Moldova încărcați de datorii și înconjurați de mulți datornici greci, care prădau fără nicio milă avutul țării, pentru a-și scoate banii care le dădeau protectorilor lor. În jurul acestor principi zarafi, mișunau boierii invidioși, hrăpăreți, uneltind mereu contra domnitorului, când la St.Petersburg, când la Constantinopol. Apoi, erau ciocoii inculți, lingușitori, gata de orice mișelie și lașitate pentru a obține o slujbă.
Spiritul grecesc se infiltrase în sufletul românesc și-l depravase. Dacă sus era o covârșitoare mizerie morală, jos, în subsolul societății, domnea o cumplită mizerie materială. Țăranul era ca un animal de muncă, lipsit de orice drepturi, exploatat, strivit de impozite, decimat de boli, care se hrănea prost și trăia la bordeie. Justiția nu exista, armata dispăruse, iar administrația era coruptă până în oase.
Aceasta era starea de lucruri împotriva cărora s-a revoltat Tudor Vladimirescu și vitejii lui tovarăși, în anul 1821. Mișcarea a început în acelaşi timp și în Moldova și în Muntenia, cu prilejul răscoalei grecești pusă la cale de societatea Eteria, al cărui scop era dezrobirea Greciei de sub jugul turcesc și al cărei centru de activitate erau principatele românești. Eteriștii, al căror șef era Alexandru Ipsilanti, fiul fostului domnitor Constantin Ipsilanti, pornise mișcarea revoluționară din Basarabia, trecură în Moldova (februarie 1821), unde domnitorul Mihail Șuțu se uni cu ei, și apoi în Muntenia, al cărei domnitor, Alexandru Șuțu, murise otrăvit. Scopul lor era să pună stăpânire desăvârșită pe țările românești. Jafurile și neomeniile lor însă provocară contrarevoluție românească.
La început, Revoluția de la 1821 a avut un caracter țărănesc. În Muntenia, capul mișcării a fost olteanul Tudor Vladimirescu din județul Gorj, care a fost comandant de panduri. Cu el s-au unit și „mai mulți boieri patrioți întru asemenea bune cugetări cu ale norodului asemănate”, după cum însuși domnul Tudor zicea în proclamațiile sale către popor. Tudor Vladimirescu îi răsculă pe țăranii din întreaga Oltenie, puse stăpânire domnească pe această frumoasă și neprihănită parte a Munteniei. Apoi, in fruntea unei armate de 5.000 de olteni intră triumfător în București, proclamându-se domn în martie 1821.
Intrarea triumfalnică a domnului oltean, care purta cu o vitejească mândrie cămașa oltenească albă ca un stindard naţional de biruință, a dezlănţuit un entuziasm nebun în rândurile românilor. În proclamația sa domnească, Tudor Vladimirescu arăta, că scopul mișcării este „scăparea robiei, și încetarea jafurilor și nedreptăților, ce norodul au cercat până acum din pricina oblăduitorilor domni”. Ipsilanti, văzând puterea noului domn al Munteniei, voi să-l tragă pe Tudor de partea sa, după cum atrăsese și pe Şuţu din Moldova. Tudor îi răspunse: „În Grecia este locul grecilor, iar în Țara Românească al românilor”. Și astfel, începând ca o mișcare țărănească, răscoala lui Tudor Vladimirescu, susţinută de boieri naționali, deveni o grandioasă revoluție politică și națională, al cărei scop pe lângă ridicarea țărănimii, era îndepărtarea grecilor de la domnia țărilor românești și răsturnarea regimului fanariot.
Cu toate acestea, revoluția a încetat înainte ca ea să fi dat toate rezultatele ce se așteptau. Cauza a fost mișeleasca asasinare a lui Tudor Vladimirescu (27 mai / 8 iunie 1821). Tudor Vladimirescu a murit prea timpuriu, dar sămânța libertății aruncată de el și stropită cu chiar sângele lui, a încolțit un pământ sănătos, a crescut falnic, a rodit bogat și a dat superbele recolte naţionale de la 1848, 1859 și 1877.
Ipsilanti, văzând că Tudor nu vrea cu niciun chip să se ralieze la revoluția grecească pentru dezrobirea Greciei, a hotărât să-l piardă. În acest scop, șeful „zaverei” i-a trimis vorbă că-l roagă să-i acorde o întrevedere, într-un loc neutru, unde ambele căpetenii vor trebui să se prezinte fără arme și fără soldați. Tudor Vladimirescu, de bună credință, s-a dus. Imediat ce a ieșit din „lagărul” său însă, domnul Tudor a fost prins de căpitanul Iordache și dus la Târgoviște, pe la Câmpulung. Câțiva panduri care erau de față la plecarea lui, îl întrebară: „Dar pe noi cui ne lași, boierule?” Tudor le răspunse amărât: „- Corbilor și câinilor, căci nu m-ați ascultat ce v-am poruncit”.
A doua zi după ce sosi la Câmpulung, Tudor Vladimirescu fu pus călare pe un cal ordinar, cu scări de lemn și i se legară picioarele sub burta calului. Astfel străbătu Tudor vechea capitală a ţării și astfel fu prezentat lui Ipsilanti, care ieși în foișor și-l apostrofă cu aceste vorbe: „- Ciocoiule, cum nu ți-a fost milă să dai la moarte de turci atâția creștini? Să-l închiză în Mitropolie, dându-l în paza lui Caragea!” Și fu îndată arestat la Mitropolie şi ulterior ucis.
