Prin anii 1820, fraţii Ştefan şi Gheorghe Meitani, aromâni din munţii Epirului, înfiinţează la Bucureşti Casa Meitani, aşezământ cu specific cămătăresc, având sucursale la Viena şi Livorno, iar printre clienţi pe domnitorul ţării, Grigore Ghica Vodă IV. În perioada Regulamentului Organic, treburile încep să meargă prost şi când Ştefan Meitani moare, în 1835, este sărac şi împovărat de datorii. Tot ruinat sfârşeşte şi căminarul Hagi-Moscu, falimentat la 1838 de poliţe „protestate” de parteneri din Viena. Avea casele acolo unde se ridică acum Teatrul Naţional şi era cel mai important bancher cămătar din Bucureşti.
O altă figură a timpului a fost şi Hillel Manoah. La 1836, 80% din împrumuturile statului proveneau de la Hillel, cum rezultă dintr-o situaţie a Vistieriei din acea vreme. Hanul şi sediul afacerilor a ars în pârjolul groaznic de la 1847, ce a distrus o mare parte a Bucureştilor. Vederile omului de afaceri s-au dovedit avansate consemnându-se faptul că avea legături cu revoluţionarii de la 1848, pe care-i ajuta cu bani. Lasă întreaga avere, prin testament, Universităţii din Bucureşti, pentru burse şi premii destinate studenţilor. Unul din beneficiarii deosebitului gest filantropic a fost şi istoricul Constantin C. Giurescu.
Şi la Iaşi prinseseră cheag câţiva mânuitori de bani, precum Hristodor Adamachi şi Andrei Pavli (despre care s-a spus că ar fi sprijinit băneşte Eteria) şi mai ales, de pe la 1816, firma „Michael Daniel şi Fiul” care nu se va lichida decât în 1902, la încetarea din viaţă a fiului, Israel Daniel, poreclit „ţarul economic şi financiar al Moldovei”, ridicat la rang de boier moldovean „spătar” (lucru rar pentru cineva de altă religie) pe vremea lui Mihail Sturdza Vodă (căruia Daniel îi administra moşiile). Această firmă, transformată în „casă de bancă”, întreţinea relaţii de afaceri cu parteneri de prim rang, bunăoară în Franţa cu Credit Lyonnais, în Germania cu Dresdner Bank şi „Rotschild” din Frankfurt, iar în Anglia cu Nathan Rotschild.
În 1857, începe să funcţioneze Banca Naţională a Moldovei, cu sediul la Iaşi, falimentată după numai un an, datorită slabei finanţări din străinătate şi a imobilizării fondurilor sale în credite ipotecare pe termen lung (17 ani) acordate marii boierimi. În 1866, la București și-a început activitatea Banca României, prima societate bancară viabilă, prin actul de concesiune, semnat de domnitorul Al.I. Cuza, inițiatori fiind capitaliștii englezi (Grenfell, partenerul lui Morgan) şi francezi (Société Générale de Credit Mobilier, care avea sub control şi Banque Imperiale Ottomane din Istanbul). La expirarea concesiunii, în 1903, Banca României va funcţiona în continuare ca sucursală a The Bank of Romania Limited, cu sediul la Londra, până la 11 iunie 1948.
În 1873 se înfiinţează Creditul Financiar, cu structură şi finalitate după modelul prusac, la noi fiind orientată către modernizarea producţiei din sectorul agricol. De altfel, din Consiliul de administraţie făceau parte importanţi proprietari funciari şi înalţi demnitari din stat.
Procesul de constituire a băncilor comerciale se desfășoară lent; la 1890 numărul lor se ridica la 7, iar în 1900 la 26. Mai apoi s-a produs o accelerare care a făcut ca în anul 1915 să existe în România 220 bănci comerciale.
La cumpăna dintre secole (XIX-XX) se marchează începutul centralizării capitalului bancar din ţara noastră, prin înfiinţarea câtorva societăţi de bancă pe acţiuni. Un rol activ l-a jucat în această privinţă capitalul străin. Ia fiinţă în 1895 Banca Generală Română, în care 2/3 din acţiuni erau deţinute de instituţii bancare germane. În 1904, Länderbank din Viena înfiinţează Banca de Credit Român. Tot astfel este creată Banca Comercială Română, la 1907, de un grup de bancheri austrieci, belgieni, francezi şi autohtoni.
În această perioadă, Banca Marmorosch, Blank & Co îşi stabilește sediul central în vechiul sediu BRD dim Centrul Vechi al Capitalei. Aceasta a finanţat lucrări publice, precum căi ferate, poduri, pieţe, canalizare, apoi a creditat şi chiar înfiinţat întreprinderi industriale şi societăţi de asigurări. Un punct de cotitură îl reprezintă transformarea firmei, în anul 1905, într-o societate anonimă de acţiuni, al cărei capital apărea subscris de bănci din Germania şi Ungaria precum şi de Mauriciu Blank şi de Iacob Marmorosch Fiul. După un an, capitalul este majorat şi se alătură ca importantă acţionară Banque de Paris et des Pays-Bas.
Este de reţinut că în timp ce marea finanţă internaţională participa la crearea băncilor menţionate, capitalul autohton a înfiinţat şi el câteva societăţi bancare pe acţiuni, care vor acumula în timp o importantă capacitate financiară. Iată pe cele mai puternice: Banca Agricolă, constituită în 1893, Banca Comerţului din Craiova şi Banca de Scont din Bucureşti, ambele apărute în 1898, sau Banca Românească creată în 1911. Acestea au participat şi la formarea capitalului altor bănci, al întreprinderilor industriale şi firmelor comerciale, iar reprezentanţii lor erau prezenţi în numeroase consilii de administraţie, marcând o puternică pătrundere în toate sectoarele economiei. Capitalul autohton căuta să câştige teren în concurenţă cu societăţile străine, cu intenţia declarată de a dispune de poziţii cât mai solide în competiţia ce devenea tot mai strânsă.
