Elvira Popescu a fost, poate, cea mai mare actriţă română. S-a născut la Bucureşti în anul 1894. Unchiul ei, actorul Nicolescu, i-a dat primele lecţii de teatru. După terminarea şcolii dramatice, frumoasa Elvira debutează în anul 1910 pe scenă înlocuind o actriţă care s-a îmbolnăvit subit. Această înlocuire îi deschide drumul spre o carieră strălucitoare. Aproape pe loc este angajată la Teatrul Naţional, prima scenă românească, echivalentă cu Comedia Franceză din Paris. În anul 1919, Elvira Popescu preia conducerea artistică a Teatrului Excelsior, iar în anii 1921-1923 conduce Teatrul Mic, înfiinţat de ea, acordând, în repertoriul pe care-l alcătuieşte, mult loc pieselor bulevardiere franceze.
În teatrul românesc existau mulţi actori şi regizori de valoare, dar chiar şi pe acest fond bogat Elvira Popescu constituia pe vremea aceea un fenomen aparte. Tânăra femeie la douăzeci şi ceva de ani impunea chiar şi celor mai bătrâni vulpoi ai scenei prin multilateralitatea talentului său. Era un excelent businessman „în fustă”: ştia să gospodărească timpul şi banii. Ca director şi conducător artistic al teatrului era inegalabilă, descurcându-se excelent cu autorii, cu colegii şi colegele din ansamblul artistic şi deseori cu capriciile publicului.
Dar partea cea mai importantă, sensul vieţii ei consta în actorie. Când apărea pe scenă, un fluid magnetic străbătea sala. Orice piesă, oricât de slabă ar fi fost, căpăta viaţă şi orice spectacol începea să strălucească. Radiind frumuseţe, Elvira Popescu reuşea să obţină succes chiar cu un rol neînsemnat. Spectatorii nu o lăsau pe Elvira Popescu să plece de pe scenă, iar aplauzele nu mai conteneau. Pe scenă, publicul o aclama ca pe o favorită. Cronicarii scriau despre ea că este o actriţă pentru care calificativul „de temperament” e prea palid. Nu temperamentul caracterizează jocul său, ci frenezia.
Debutul în film a fost mai puţin fericit, pentru că primul ei film era un romanţ destul de stângaci (filmul se numea „Ţigăncuşa din iatac”). Era regizat de germanul Alfred Halm şi conţinea o poveste 1850 cu multe lacrimi, despre trista soartă a ţiganilor. E dezamăgită, dar nu descurajată.
Robert de Flers, scriitorul la modă în acea perioadă, despre care criticii scriau că dă literaturii mai mult sos decât friptură, dar care era atunci un nume în vogă şi care venise în România, trecând prin Bucureşti, este şi el lovit de o schijă din bomba care se chema Elvira Popescu. Actriţa este invitată la Paris. În câteva luni trebuie să treacă proba de foc: o ilustră necunoscută faţă în faţă cu Parisul blazat, Parisul care n-a învăţat să digere numele străine. Se urcă deci pe scenă şi joacă. Joacă vorbind cea mai ciudată franceză care s-a vorbit pe o scenă în ţara lui Voltaire. Piesa se numea „Verişoara din Varşovia”, şi-a făcut debutul pe 23 decembrie 1923 şi era scrisă de Verneuil, dramaturg, scenarist, actor de teatru, actor de cinema şi în final sinucigaş. Ca şi toate celelalte piese care le va scrie pentru ea, piesa era croită după toate reţetele teatrului bulevardier şi spectacolul nu ar fi reţinut poate atenţia dacă nu ar fi apărut în el acest meteor care se va numi de aici înainte „Popesco”. Piesa înregistrează 1.000 de reprezentaţii. După ea se face un film.
Verneuil a scris piese noi pentru fermecătoarea româncă: „Ai să te măriţi cu mine”, „Amantul doamnei Vidal” şi „Trăiască regele”. „Verişoara din Varşovia” şi „Amantul doamnei Vidal” au fost cele mai mari succese de casă din Franţa în deceniul 1919-1929. Elvira Popescu domnea pe atunci în teatrul bulevardier alături de Sacha Guitry, Raimu, Victor Boucher, Huguette Duflos şi Gaby Morlay.
O anchetă în rândul publicului o indică pe doamna „Elvira Popesco” printre cele mai populare vedete din Franţa (mai populară decât Greta Garbo). Piesele în care apare de aici încolo sunt, de cele mai multe ori, făcute zob de critică. Autorii sunt trataţi de sus sau pur şi simplu sfârtecaţi. Totuşi, nu lipsea vreun elogiu la adresa ei. Sub furtuni şi uragane, pământul se pârjoleşte, dar ea rămâne neclintită ca un cedru de Liban. Devine o instituţie pariziană. Devine un fenomen. În timp ce toată lumea teatrului se străduieşte să-şi perfecţioneze pronunţia în limba lui Voltaire, ea se străduieşte 10, 20, 30 de ani să nu-şi piardă accentul străin.
La începutul anilor 30, în film apare sunetul, şi, în faţa Elvirei Popescu se deschid noi posibilităţi artistice. Evitase ecranul atâta timp cât cinematograful fusese mut. Acum, când publicul putea nu numai s-o vadă, dar s-o şi audă – situaţia se schimba cu totul. Louis Verneuil îi vine în ajutor ca scenarist, adaptându-şi piesele. La transpunerea pe ecran a „Verişoarei din Varşovia” îl ajută Henri-Georges Clouzot, pe atunci încă necunoscut de nimeni. Regizorul filmului este italianul Carmine Gallone, iar partenerul vedetei, André Roanne. Filmul a apărut pe ecranele pariziene în primăvara anului 1931 şi s-a bucurat de un succes la fel de mare ca şi spectacolul de teatru.
În anii 1930, noua stea de cinema apare în 26 de filme. Acestea sunt, în majoritatea cazurilor, și adaptări după mari succese scenice, realizate de regizori destul de mediocri, dar bucurându-se de aprecierea publicului. Elvira Popescu joacă întotdeauna cu temperament și pe alocuri copiază rolurile sale de pe scenă, dar nu trebuie să uităm că filmul francez bulevardier a preluat aproape textual convenţiile scenei bulevardiere. Printre creaţiile cele mai bune de acest gen trebuie să menţionăm personajele întruchipate în următoarele filme: „Preşedintele” (1938), după piesa lui Hennequin şi Weber, regia Fernand Rivers; „Haina verde” (1937), după piesa lui Cavaillet și de Flers (regia Roger Richelié) și „Eusébe Deputat” (1939), după Tristan Bernard, în regia lui André Barthomieu. După părerea lui Jacques Sicher, singurul film în care Elvira Popescu s-a dezbărat de maniera ei bulevardieră și a creat un personaj autentic, aproape realist, a fost „Paradisul pierdut” (1940), regizat de Abel Gance.
Iată ce scria în martie 1939 cotidianul „Universul” despre unul din ultimele filme ale Elvirei Popescu:
În curând, Elvira Popescu va apare, conform formulei consacrate „în carne şi oase” pentru un număr relativ restrâns de spectatori bucureşteni. Ceilalţi însă, cu mult mai numeroşi, o vor putea vedea pe ecran într-o comedie de cea mai bună calitate, alături de inegalabilul comic Fernandel. Filmul „Detectivul doamnei” e scos după una din cele mai ilariante comedii ale celebrilor autori Meilhac şi Hallevy intitulată, în original, „Tricoche et Cacolet”. Aceasta e cea mai bună garanţie că ne aflăm în faţa unei producţii care întruneşte toate calităţile cerute unui film vesel. Şi anume: un subiect cu o intrigă destul de complicată şi situaţii neprevăzute, un dialog spiritual şi personaje amuzante. Dacă vom adăuga că scenariştii au ştiut să folosească toate calităţile acestea, inerente comediilor lui Meilhac şi Hallévy, adaptându-le totuşi gustului modern şi adăugându-le atracţii noi ca exibiţii coregrafice, executate de un mănunchi de „girls” gen american şi câteva cuplete cântate cu mult brio de Fernandel şi Duvalles, vom da cititorilor noştri o idee generală despre un film, care de la un capăt la altul e un neîntrerupt prilej de veselie. Montarea luxuoasă, toaletele elegante ale Elvirei Popescu şi extraordinarele costume arborate de Fernandel în nenumăratele lui deghizări de „detectiv modern” sunt iarăşi elemente ce contribuie să satisfacă toate exigenţele unui public care vrea să-şi distreze nu numai mintea dar şi ochiul.
Cariera cinematografică a Elvirei Popescu este unică în felul ei. Filmele în care a apărut sunt mediocre, dacă nu chiar slabe. Excepţiile sunt foarte puţine la număr. Şi totuşi, în fiecare dintre aceste filme artista a reuşit să creeze personaje interesante. Criticii scriind aspru, amar sau acru, despre creaţiile literare ale scenariştilor, găseau întotdeauna un cuvânt cald şi deseori chiar laude entuziaste la adresa Elvirei Popescu. Şi de aceea nu este un paradox de neînţeles că eroina acestor filme a fost în anii 1930 una dintre cele mai populare actriţe franceze.
Elvira Popescu mai apare şi în câteva filme din timpul celui de-al doilea război mondial, dar apariţiile sale se răresc. După terminarea războiului, Elvira Popescu abandonează cariera cinematografică şi revine pe scena teatrului, acolo unde s-a consacrat. Ea mai apare în filmul lui Abel Gance, „Austerlitz” (1961), unde joacă un rol important – cel al Letiţiei Bonaparte, mama Cezarului.
Marea actriţă română se stinge la Paris, pe 11 decembrie 1993, la venerabila vârstă de 99 ani, fiind înmormântată la Cimitirul Pere Lachaise din Paris.
