Acum aproape 2 milenii, un conflict major izbucni între Imperiul Roman şi dacii conduş de Decebal. Pentru a-i zdrobi pe daci, cucerindu-le capitala de la Sarmizegetusa, Traian îşi duse toata armata pe calea cea mai scurtă – prin Banat şi prin Haţeg. Planul dac era tocmai de a-l încuraja pe Traian în această intenţie, angajându-l cât mai adânc în munţii Transilvaniei, pentru ca la momentul potrivit Decebal să dezlănţuie cu aliaţii săi din nord o diversiune prin Moesia Inferioară, pentru a tăia comunicaţiile armatei romane cu interiorul imperiului şi a o prinde între două fronturi. Rezultatul n-ar fi putut fi decât un dezastru roman fără precedent.
Momentul aşteptat era toiul iernii, când Dunărea îngheţată permitea o trecere uşoară, imobilizând totodată flota lui Traian, singurul mijloc pe care acesta îl avea pentru mişcări repezi pe linii interioare. Pentru reuşita planului mai erau necesare câştigarea de timp, păstrarea secretului, disimularea intenţiilor, coordonarea de la distanţă a unor forţe eterogene, punctualitatea execuţiei. Decebal s-a dovedit capabil de a îndeplini toate aceste condiţii extrem de grele cu o uimitoare dibăcie. Dacă până la urmă a eşuat, e numai din cauza unor elemente imponderabile.
Vedem mai întâi trupele romane trecând Dunărea, în vara anului 101, pe două poduri pe vase, ceea ce simbolizează două armate: una venind din vest, însoţită de flota panonică şi pătrunzând în Banat, şi alta venind din est, asistată de flota moesică și înaintând prin Drobeta Turnu-Severin, Orșova şi Mehadia, spre a se uni cu cealaltă la Caransebeş. Până aici romanii n-au întâlnit niciun dac.
Primul dac care apăru este un sol, care trimise împăratului roman un mesaj redactat într-un ton voit insolent, propunându-i-se să se întoarcă din drum şi să încheie pacea, tocmai pentru a-l îndârji pe împărat şi a-l determina să înainteze fără ezitare. Cu toate forţele întrunite în mâna sa, Traian pătrunde în pasul Bistrei. Decebal i se opune la Tapae, locul cel mai strâmt al defileului, acolo unde este azi gara Poarta de Fier. Lupta e aprigă, dar nu de mari proporţii. Din partea romanilor participă numai trupele auxiliare, pe când legionarii stau în aşteptare. În timpul luptei s-a dezlănţuit o mare furtună, care i-a favorizat pe romani. Dacii ies învinşi, dar nu zdrobiţi; ei se retrag în ordine. E clar că rezistenţa lor n-a fost împinsă la extrem, ci că au căutat doar să întârzie marşul inamicului, momindu-l totodată în direcţia apucată cu iluzia unei victorii.
Traian, satisfăcut, îi urmăreşte pe dacii ce se retrag, străbate ţara Haţegului, pătrunde în masivul munţilor Orăştiei pe la Boşorod, apoi ajunge în faţa cetăţilor de la Costeşti şi Blidaru. Pe zidurile uneia dintre ele vede cu strângere de inimă capete de soldaţi romani înfipte în pari printre steaguri romane capturate: sunt trofeele dezastrului lui Cornelius Fuscus întâmpinat cu 15 ani mai înainte, pe vremea lui Domiţian, cam tot pe aceste meleaguri. Cetatea fiind cucerită, ruşinea vechii înfrângeri e răzbunată. Romanii înaintează mereu, fără să le treacă o clipă prin minte că nu făceau decât să îndeplinească pas cu pas planul făcut de Decebal. Cu cât mergeau mai departe, cu atât se apropiau de ziua cumplită a dezamăgirii.
Traian a pătruns în sistemul munţilor fortificaţi din jurul Sarmizegetusei lui Decebal, de la Grădiştea Muncelului. La un moment dat, împăratul roman este întâmpinat de o solie de germani, însoţiţi de daci şi de călăreţi sarmaţi, care reînnoiesc propunerile ameninţătoare ale lui Decebal. Împăratul ţine mâna pe o lance, în semn că respinge demersul. Nu bănuieşte că rostul soliei era de a-l induce în eroare, făcându-l a crede că singurii aliaţi ai lui Decebal se află aici, prin apropierea Sarmizegetusei, unde intervenţia lor n-ar fi fost de natură să-l neliniştească, relieful terenului anulând eficacitatea efectivelor masive. Îi vine apoi o solie chiar din partea lui Decebal, cu cerere de pace. Solia este însă compusă numai din oameni de rând, umili, lipsiţi de răspundere politică. Traian îşi dă seama de data aceasta că e vorba de un subterfugiu şi că cererea de pace nu e sinceră, drept care o respinge. Totuşi se lasă înşelat de aparenţe, trăgând concluzia că regele duce se află la mare strâmtoare şi caută să mai răsufle. În consecinţă, înteţeşte înaintarea, fără a-i trece prin minte că nu făcea decât să se supună cu precizie calculelor psihologice ale regelui dac.
Sora lui Decebal este luată prizonieră de către generalul Laberius Maximus, printr-o lovitură de surpriză prin altă parte a munţilor, odată cu cucerirea unei cetăţi dace, cea de la Piatra Roşie. Împăratul trăieşte din plin sentimentul victoriei. E drept că iarna se apropie şi că operaţiile trebuie să se întrerupă înainte ca obiectivul principal, Sarmizegetusa, să fi fost atins. Dar armata romană se află în însăşi inima apărării adversarului, ocupând poziţii importante, de pe care în primăvară va putea relua ofensiva cu toţi sorţii unei biruinţe desăvârşite. Când, deodată, totul se schimbă.
Ca un trăsnet îi vine lui Traian vestea că burii şi daco-sarmaţii, pe care îi credea pe aproape, au trecut Dunărea în mase enorme, departe, tocmai prin Moldova, Muntenia şi Dobrogea, atacând slabele garnizoane romane de pe dreapta fluviului, năpustindu-se asupra provinciilor balcanice, spre sud şi spre vest. Acum se trezeşte împăratul roman din beţia falsei sale victorii şi-şi dă seama că s-a lăsat jucat de isteţimea regelui dac. Situaţia sa a devenit pe neaşteptate extrem de gravă. Tot dispozitivul de război i-a fost dat peste cap. Nu-i rămâne decât să se adapteze la noile împrejurări cât mai iute cu putinţă. Lasă în Dacia, pe poziţiile cucerite, forţele necesare pentru a le menţine, iar cu grosul armatei se întoarce în grabă la Drobeta.
Din fericire pentru el, principalul element de care depindea reuşita planului lui Decebal, gerul, nu s-a manifestat cu asprimea obişnuită. Tocmai în acel an, iarna a fost blajină. Călăreţilor daco-sarmaţi care treceau Dunărea li s-a rupt gheaţa subţire sub greutatea lor; între timp, armata romană se îmbarcă pe corăbii, care plutesc la vale pe apa liberă de gheţuri. Traian debarcă într-un port din Moesia, fie la Şiştov, fie la Ruse, şi, fără întârziere, porneşte el însuşi în fruntea cavaleriei romane spre a da piept cât mai repede cu năvălitorii. Întâlneşte cavaleria sarmaţilor, îmbrăcaţi în zale cu cai cu tot, şi o pune pe fugă. Pe urmă, în faţa pasului Şipka, nu departe de Tîrnova actuală, surprinde o importantă armată în timpul nopţii şi, după o luptă crâncenă, o nimiceşte. Era forţa daco-sarmată menită să treacă Balcanii şi să intercepteze legăturile cu Orientul. Biruinţa lui Traian a venit tocmai la timp ca să salveze un punct nevralgic al comunicaţiilor sale. Numaidecât pune să se zidească, pe însuşi câmpul de luptă, cetatea Nicopolis ad Istrum, al cărei nume înseamnă „cetatea victoriei”.
Planul lui Decebal, compromis prin capriciile neprevăzute ale naturii, începe să dea greş. Totuşi, iniţiativa operaţiilor e încă în mâna regelui dac, iar perspectivele de succes i se menţin. Dinspre Moldova, de-a lungul Dobrogei, se îndreaptă spre sud o nouă armată buro-daco-sarmată, cea mai masivă şi mai puternică. Traian se grăbeşte să-i iasă în cale. Întâlnirea are loc pe platoul de la Adamclisi, unde se dă o mare şi cruntă bătălie. Din partea romanilor participă însuşi împăratul, cu toate trupele: garda pretoriană, infanteria de legionari şi auxiliari, cavaleria auxiliară, artileria de catapulte şi baliste. Până la urmă, armata aliaţilor este zdrobită, împăratul îşi adună soldaţii, lăudându-i pentru bravură şi împărţindu-le premii. Aceasta este bătălia cea înverşunată despre care vorbeşte Cassius Dio. Numărul soldaţilor romani răniţi a fost atât de mare încât bandajele nu mai ajungeau, iar împăratul însuşi a trebuit să-şi rupă veşmintele pentru a face fâşii de legat rănile. Şi tot aici a poruncit el să se ridice în cinstea celor morţi un altar, pe care să li se facă slujbe de pomenire în fiecare an.
Bătălia de la Adamclisi a însemnat momentul culminant al războiului. Acolo s-a prăbuşit cu desăvârşire planul genial al lui Decebal. Victoria romană a fost scump plătită, iar Traian a scăpat de înfrângere ca prin urechile acului. Campania din Moesia Inferioară, din iarna și primăvara anului 102, era încheiată.
A treia campanie începe cu îmbarcarea armatei romane pe corăbii spre a se întoarce, pe Dunăre în sus, în munţii din Dacia. Decebal, de îndată ce îl văzuse pe împăratul roman plecat spre a face faţă diversiunii din Moesia Inferioară, luase contraofensiva pe frontul său din munţi, obţinând o biruinţă zdrobitoare, dar de importanţă locală. Romanii capturaţi au fost chinuiţi şi jertfiţi ritual, potrivit unei tradiţii.
Dar, după Adamclisi, Traian e stăpân pe situaţie. Iniţiativa războiului a trecut cu totul în mâna lui. Soarta lui Decebal e pecetluită: va mai rezista el câteva luni, cu multă vitejie, în cursul celei de-a treia campanii, dar, după ce îşi va vedea munţii întăriţi căzând unul după altul în mâna romanilor, iar însăşi Sarmizegetusa ameninţată prin manevra de învăluire a cavaleriei maure, condusă de Lusius Quietus, va cere pace, de data aceasta fără ocol, printr-o solie de nobili, declarându-se gata să accepte orice condiţie i se va impune, numai să i se lase domnia şi să i se redea sora captivă. Deşi a capitulat, mândrului rege dac rămâne în picioare, în timp ce un lung cortegiu de daci care îl precedă cade în genunchi în faţa împăratului roman.
Biruinţa lui Traian era, desigur, foarte importantă, dar departe de iluziile radicale cu care împăratul roman pornise războiul. Se aşteptase la un succes rapid şi deplin şi în realitate a trebuit să ducă, timp de 2 ani fără întrerupere, trei campanii dintre cele mai grele, pe un spaţiu enorm, cu riscul celor mai grozave primejdii. Iar acum, nemaiputând cere armatei sale istovite un plus de sforţări în pragul unei alte ierni care se apropia şi care poate nu i-ar mai fi fost atât de favorabilă ca cea precedentă, era nevoit să se mulţumească a-i acorda isteţului său duşman o pace care îi lăsa acestuia cea mai mare parte din ţară, cu principalele sale bogăţii şi cu posibilităţile unor noi ameninţări pentru viitor. E drept însă că deocamdată libertatea de acţiune a regelui dac era extrem de îngrădită. Condiţiile pe care trebuia să le accepte erau foarte aspre: dărâmarea cetăţilor dace, predarea maşinilor de război, restituirea inginerilor şi dezertorilor romani care îi ajutaseră pe daci în construirea cetăţilor şi în instruirea trupelor, interdicţia de a-şi recruta alţii, obligaţia de a nu încheia alianţe decât cu aprobarea Romei. Iar pentru a-l sili să respecte stipulaţiile pactului, o garnizoană romană era fixată permanent în interiorul Daciei, în şesul Haţegului, pe locul viitoarei colonii Ulpia Traiana Sarmizegetusa, deosebită de Sarmizegetusa Regia, capitala dacă din munţii Orăştiei, care, demantelată, rămânea mai departe în deplina stăpânire a regelui dac.
Desigur, o asemenea pace nu putea reprezenta o soluţie definitivă a conflictului dintre cei doi adversari, ci numai amânarea unei răfuieli supreme, în vederea căreia se pregăteau şi unul şi celălalt. Traian îşi reorganiza forţele şi-şi consolida poziţiile, construind drumuri şi cetăţi în stânga Dunării. Eminentul său arhitect Apollodor din Damasc zidea un pod măreţ peste fluviu, la Drobeta. Decebal vedea cu disperare apropiindu-se momentul când o nouă armată romană, pornind de pe baze cu mult mai prielnice decât înainte, îl va ataca pentru a-l suprima pe el şi statul său. În faţa primejdiei nu-i mai rămânea decât o cale: să se reînarmeze, să-şi refacă cetăţile şi să bruscheze situaţia, luând el iniţiativa ostilităţilor, pentru ca, pe baza primelor succese obţinute, să-şi recapete prestigiul şi să-şi atragă din nou aliaţi.
La începutul anului 105, iarna, în anotimpul cel mai favorabil pentru el, Decebal atacă garnizoana romană din preajma sa. Dacii vor fi obţinut oarecare izbânzi, dar departe de victoria răsunătoare pe care ar fi avut dreptul s-o spere de la surpriza loviturii lor. Traian, care se afla în Italia, fiind anunţat despre reînceperea războiului, se îmbarcă în grabă, într-un port al Adriaticei, pentru ca de acolo să ajungă călare, cât mai repede, în Dacia. În aşteptarea lui, pentru a câştiga timp. Longinus, comandantul garnizoanei romane din şesul Haţegului, încearcă să intre în tratative cu regele dac, care însă îi întinde o cursă şi-l ia prizonier, căutând apoi să profite de preţioasa captură pentru a-i pune condiţii lui Traian. Împăratul şovăie, voind să-şi salveze generalul, dar acesta îl scoate din încurcătură printr-o eroică sinucidere. Atunci, regele dac, hotărât să nu se dea în lături de la niciun mijloc, tocmeşte trădători romani pentru a-l asasina chiar pe Traian, pe care însă norocul îl ajută, complotul fiind descoperit o clipă înainte de a izbuti.
Deşi cu slabe speranţe, Decebal adresează un ultim apel aliaţilor săi din primul război, prevenindu-i că dacă îl vor lăsa să cadă nici ei nu vor putea să scape de jugul roman. Dar niciunul nu înţelege să se solidarizeze cu o cauză evident pierdută. Dimpotrivă, toţi caută să obţină bunăvoinţa lui Traian cât mai e timp. Decebal, lipsit de orice ieşire, trebuie să primească lupta singur, nutrind doar firava iluzie că o rezistenţă fără preget a dacilor săi îl va uza pe duşman şi, cu ajutorul lui Zalmoxis, le va aduce o salvare. Ofensiva romană s-a produs cu forţe mari în cursul anului 106.
Decebal a fost atacat din mai multe direcţii, urmărindu-se completa lui izolare. Dacii rezistă cu înverşunare şi chiar contraatacă viguros. Dar, în cele din urmă, părţi ale cetăţii încep să cedeze. Cisternele sunt secate. Ultimii apărători se zbat în suferinţele setei. E sfârşitul capitalei dace. Puţin înainte de pătrunderea romanilor între zidurile ei, Decebal, însoţit de câţiva nobili, izbuteşte să se strecoare printre străjile inamice şi, pe poteci dosnice din munţi, să se îndepărteze de locul luptei, nu doar pentru a-şi salva viaţa, ci cu gândul de a organiza noi rezistenţe în alte părţi ale Daciei. Călăreţi romani sunt trimişi în goană pe urma lui cu ordinul de a-l prinde viu. În cele din urmă îl ajung şi îl înconjură. Un călăreţ se pleacă pentru a pune mâna pe el, dar viteazul rege e mai iute de mână şi se înjunghie cu un pumnal curb, prăbuşindu-se la rădăcina unui arbore. Duşmanul nu va avea bucuria de a-l târî în lanţuri înaintea carului său de triumf la Roma.
Trupul inert al lui Decebal e decapitat, iar capul său e prezentat trupelor romane pentru ca să se ştie că cel mai aprig şi mai isteţ duşman al Romei nu mai există şi că ultimul război dacic s-a sfârşit.
(Text de prof.univ.dr. Radu Vulpe)
