Nu se poate preciza data, când s-a instituit în Moldova slujba marelui logofăt. În documentele anterioare anului 1403 persoana, care îndeplinea şef al cancelariei domneşti, nu poartă niciun titlu. Titlul de logofăt îl întâlnim întăia oară într-un document de la Alexandru cel Bun, din 7 ianuarie 1403. Demnitatea a existat, fără îndoială, și înainte de 1403, dar numele funcției și, probabil, și rangul ierarhic al acestei înalte dregătorii le-a introdus, între 1400 și 1403, Alexandru cel Bun, despre care și cronica lui Gr. Ureche spune, că „tocmiră și boeriile mari în sfat, de chiverniseala țărei și a pământului Moldaviei”.
Atributul „velichi „ = „mare” dat logofătului „vel logofăt”, îl întâlnim foarte rar în secolul al XV-lea, el apărând mai des abia de la domnia lui Alexandru Lăpușneanu (mijlocul secolului al XVI-lea). După aceea, atributul „velichi” e nedespărțit de titlul acestui dregător.
În Moldova, dar şi în Ţara Românească, logofeţia, ca și celelalte dregătorii, era mai mult o funcție personală a domnului. Numirea marelui logofăt se făcea de către domn, întocmai ca și numirea celorlalți dregători. Marele logofăt, ca și, în general, toți dregătorii, nu avea stabilitate în funcție. Domnul îl putea înlocui oricând cu o altă persoană. Totuși caracterul special al funcției acesteia, care cerea deja deținătorul ei o bună cunoaștere a meșteșugului scrisului și cunoașterea practicelor cancelariei, a avut, uneori, drept urmare păstrarea timp mai îndelungat a aceleași persoane în dregătoria aceasta, în timp ce ceilalți dregători se schimbau mai des.
Uneori același mare logofăt servește sub mai mulți domni. În Moldova, marele logofăt Neagoe e în funcție sub Alexandru cel Bun, sub Ilie Voevod și sub Ștefan Voevod, între 1425 și 1435 . Mihail servește sub Ștefan și sub Alexăndrel, Ioan Tăutul sub Ștefan cel Mare și sub Bogdan cel Orb, Totrușan sub Ștefăniță Vodă și sub Ștefan Lăcustă, Toader sub Ștefăniță Vodă și sub Petru Rareș.
Uneori, marii logofeți erau aleși dintre diecii cancelariei. Astfel Brater, Oancea, Mihail, Ioan Dobrul, Ioan Tăutul au lucrat în cancelarie ca dieci, înainte de a dobândi funcția de mare logofăt. În timpuri tulburi, de lupte necontenite pentru domnie între diferiți pretendenți, fiecare cu partizanii lui, cum a fost epoca de la moartea lui Alexandru cel Bun până la urcarea lui Ștefan cel Mare pe tronul Moldovei, e explicabilă deasa schimbare a marilor logofeți.
În Moldova a existat până în jumătatea a doua a sec.al XVIII-lea o singură funcție de mare logofăt. În unele documente din prima jumătate a sec.al XV-lea întâlnim menționați mai mulți logofeți, unul ca primitor al ordinului de uricire și de sigilare, ceilalți ca martori. Totuși, numai unul dintre aceștia era în funcție, ceilalți erau foști logofeți („biv”). Nu se introdusese încă obiceiul de a se adăuga „biv” la titlul foștilor dregători. Pentru indicarea calității de fost logofăt, particula „biv” s-a întrebuinţat prima dată într-un document de la Bogdan Vodă din 1450: „panul Ilie, biv logofăt”.
Marele logofăt era șeful cancelariei. La început, el conducea și supraveghea munca în cancelarie; el avea răspunderea pentru scrierea documentelor în conformitate cu voința domnului și cu porunca dată de acesta. El angaja pisanii pentru cancelarie și-i initia în meșteșugul scrierii documentelor după formularul tradițional. Prin mâna lui trecea corespondența adresată domnului din țără și din străinătate. Probabil tot el incasa de la destinatari taxele pentru eliberarea documentelor și le distribuia diecilor. Marele logofăt era păstrătorul sigilului.
La început, în sec. XIV și XV, nu marele logofăt, ci marele vornic ocupa cea dintâi treaptă în ordinea ierarhică a dregătoriilor. Din cauza lipsei de mărturii istorice, nu se pot stabili împrejurările în care s-a produs trecerea marelui logofăt din locul al doilea în fruntea ierarhiei dregătorilor. Istoricul Gheorghe Ghibănescu credea că logofeția a ajuns prima dregătorie în divanul domnesc după logofătul Tăutul, deci îndată după anul 1511. La această înaintare a contribuit, fără îndoială, înainte de toate, calitatea marelui logofăt de șef al cancelariei, calitate care îl făcea și sfetnicul indispensabil și de fiecare zi al domnului și-i dădea și rolul de referent al diferitelor chestiuni,asupra cărora urmau să decidă domnul și divanul domnesc.
