Bogdan Petriceicu Haşdeu (1838 – 1907) a fost un mare scriitor, filolog şi savant român, din familia Hâjdău, pionier în diferite ramuri ale filologiei și istoriei românești. Spirit enciclopedic, jurist, lingvist, folclorist, publicist, istoric și om politic, Haşdeu a fost una dintre cele mai mari personalități ale culturii române din toate timpurile.
În anul 1905, cu 2 ani înainte de moarte, geograful Ion Simionescu îl vedea la Academia Română pe savant: „Gârbovit, îndoit de şale, părea că duce în spinare o grea povară, doborâtoare. Te fascina totuşi prin ochii înfundaţi sub bolta largă a frunţii. Lumina lor vie încă era ca a farurilor în întunericul nopţii (…) Pe fondul de blândeţe iertătoare a vârstei înaintate, se păstrau încă urmele tăioşeniei din tinereţe. Privirea acum aluneca peste cei din apropiere cu o fină ironie, acum se îndrepta, scrutătoare, undeva, departe, în ţinuturi nevăzute de toată lumea”.
Numele Haşdeu apare în vechile documente româneşti cu forma Hăjdeu. Genealogia în ramură bărbătească a neamului de boieri moldoveni al Haşdeilor coboară până în veacul al XVI-lea. Efreim Haşdeu (1571-1664) l-a avut fiu pe paharnicul Ștefan Haşdeu (căsătorit cu sora domnitorului Petriceicu Vodă), care murea în luptă, sub zidurile Hotinului, în 1673. Descendentul acestuia, Gheorghe Lupașcu Haşdeu, pribegea în Polonia, lăsând în sângele urmaşilor dorul şi dragostea nestinsă pentru pământul strămoşesc. Dorinţa de a reveni în patrie stăruie în toate scrisorile pe care Alexandru Haşdeu, tatăl marelui nostru învăţat, le trimitea în ultimii săi ani, din Cristineştii Hotinului, fiului care trecuse pentru totdeauna Prutul, în 1857: „Cu ce emoţie voi zbura spre pământul sfânt, ca să mor acolo lângă copiii mei, bucurându-mă din plin de gloria fiului meu. Eu sunt deja gata să mă duc de pe lumea asta, dar nădăjduiesc că bunul Dumnezeu îmi va îngădui să mai văd cum prin tine renaşte şi se înalţă numele de Petriceicu Haşdeu. Năzuiesc din suflet spre România”… Fără a-şi fi împlini visul, se stingea din viaţă, în 1872.
Cu 2 ani înainte, Academia Română îl alesese printre membrii săi, Alexandru Haşdeu, avocat şi profesor, fiind ca şi tatăl său, Tadeu, un erudit cărturar, cercetător înflăcărat al documentelor trecutului românesc.
Când s-a născut savantul Haşdeu?
Descoperirea actului de naştere (publicat de Eufrosina Dvoicenco) a făcut ca data ivirii pe lume a lui B. Haşdeu – 26 februarie 1838, în Cristineştii Hotinului – să fie acceptată de majoritatea cercetătorilor. Totuşi, prof univ. G. Mihăilă (în studiul introductiv la ediţia din 1983 a monumentalei lucrări „Curente den batrâni”) susţine în continuare data, în controversa mai veche, de 16 februarie 1836, în concordanţa cu afirmaţiile savantului însuşi şi „cu vârsta pe care acesta o avea la primele evenimente notabile ale adolescenţei şi tinereţii”.
În prefaţa la ediţia din 1942 a monografiei „Ioan Vodă cel Cumplit”, I. Constantin Chiţimia, notând considerente asemănătoare, socotea anul 1836 „mult mai potrivit”, actul de naştere nelăsând loc la dubii decât dacă Haşdeu „n-a avut un frate cu acelaşi nume – Tadeu, mort poate mai devreme”; în această idee, şi amănuntul că mama cărturarului, Elisabeta Dauksza, avea doar 14 ani când se căsătorea cu Alexandru Haşdeu și că, până la împlinirea vârstei legale, trebuise să stea la mănăstirea Călărăşanca, unde ar fi dat naștere primului ei copil (murea foarte tânără, în 1848, după ce mai avusese un fiu, Nicolae, stins la numai 20 de ani, în 1860) .
Numele Bogdan, pe care Haşdeu îl luase încă înainte de a trece în România, semnând şi Dieudonne, este echivalentul lui Tadeu, primit la botez, după numele bunicului. Alexandru Haşdeu îşi începea scrisorile către fiul său cu „prietene Todea”, dar şi „prietene Bogdan”, a B.P Haşdeu: „Averea cea mai solidă este în capul şi în inima omului: învăţătură şi conştiinţă”. Ca şi în cazul lui Eminescu, şcolile şi universităţile nu erau menite să-i dea lui Haşdeu certificat de genialitate. A strâns, desigur, învăţătură solidă la colegiile din oraşele poloneze, la Chişinău, la cursurile (neîncheiate) ale Universităţii din Harkov, având în acest timp îndrumarea şi îndemnurile părintelui său, posesor al unei biblioteci care numără peste 2.000 de volume preţioase. Mai târziu, Haşdeu mărturisea: „Am devenit istoric, lingvist şi filolog, dar m-am format eu însumi, ca autodidact în toată puterea cuvântului”.
Împreună cu ediţiile princeps ale operelor, Biblioteca Academiei Române deţine şi manuscrise haşdeene din tinereţe, mărturii ale ceasurilor de lecturi şi meditaţii ce au stat la temelia uriaşei erudiţii admirate mai târziu de mari savanţi europeni. „Demult mă ocup de Istoria Moldovei şi a Basarabiei – scria adolescentul Haşdeu, în 1852 – fie chiar nu atât de mult căci tinereţea nu-mi permite să mă exprim aşa”.
„Îi plăcea istoria şi-l atrăgea misterul originilor” – scrie Paul Cornea, din excelentul său studiu introductiv la ediţia B.P.T. (1970) a lui „Etymologicum Magnum Romaniae”; „avea intuiţia dependenţele secrete dintre lucruri si priceperea spontana a limbajului semnelor. Ca savant, totaliza însuşiri pe care natura de obicei le separă la oameni, căci ea nu iubeşte fiinţele de excepţie. Un poliglotism neobişnuit între contemporani (limbile vechi slave, romanice, germana, engleza), un apetit enorm de a înghiţi tone de bibiliografie, o mare rapiditate în concepţie şi execuţie, o fantezie bogată care-i permitea să umple, plauzibil, golurile documentaţiei.”
În Iaşul cu umbrele atâtor mari personalităţi ale culturii noastre, găsim şi amintirea lui Haşdeu, evocată în documente aflate la Muzeul de literatură al Moldovei (str. I.C. Frimu nr. 4). Perioada ieşeană a anilor 1858-1863 deschide în chip strălucit febrila activitate ştiinţifică şi publicistică a cărturarului. Aici a fost custode al „Bibliotecii Şcoalelor” (căreia i-a donat 4.000 de volume), profesor la Şcoala Reală şi la Colegiul Naţional, editor de reviste. Tot aici, i se intenta şi stupidul proces pentru „imoralitatea” nuvelei „Duduca Mamuca”.
Haşdeu n-a cunoscut bucuria voiajului „de plăcere”, ca Alecsandri, de pildă, în scurtele răgazuri îngăduite de munca-i titanică, a făcut excursii documentare necesare vastelor sale studii. Astfel, a călătorit din Polonia, Serbia, Ungaria, Boemia, Bavaria, Franţa, la Viena şi Munchen, în Elveţia. În două rânduri a fost în Transilvania: 1863 şi 1874. De fiecare dată, ţintele sale erau arhivele şi bibliotecile. În 1880, la Londra, a mers 3 săptămâni la British Museum, unde, zi de zi „de la 10 ore ante-meridiane până la 5 după-amiaza”, a citit şi a făcut excerpte din Tetraevanghelul lui Coresi, copiat de Radu din Măniceşti (manuscrisul coresian a fost descoperit apoi, în 1888, la mănăstirea Ciolanu-Buzău).
În 1886, lua parte la al VII-lea Congres al Orientaliștilor, la Viena, unde, spre aprobarea întregii adunări, infirma cu puternice argumente încercarea savantului maghiar Pal Hunfalvy de a demonstra că românii au venit din sudul Dunării, în secolul al XII-lea. B.P. Haşdeu spunea: „Negreşit, politica unui stat poate şi chiar trebuie să se folosească de istorie la aşezarea instituţiunilor interne şi ale raporturilor externe ale naţiunii, tot aşa cum profită de astronomie pentru marină sau de geometrie pentru cadastru; dar o politică uneltind falsificarea verităţii istoriei este ca şi când ar cere să dispară din spaţiu planeta Marte sau să se schimbe proprietăţile triunghiului”.
După Dimitrie Cantemir şi înainte de Nicolae Iorga, Haşdeu a fost savantul român cel mai cunoscut în lumea ştiinţifică internaţională. Primit în Academia Română în 1877, a mai fost membru al academiilor din St.Petersburg şi New York, al Societăţii neo-lingvistice americane din Baltimore, Societăţii de lingvistică din Paris, societăţilor academice din Belgrad şi Sofia, al Syllogului filologic elenic din Constantinopol.
Doar simpla înşiruire de titluri hasdeene s-ar cuprinde într-o broşură cu peste 60 de pagini! Din uriaşa sa creaţie literară şi ştiinţifică, cea mai importantă este „Etymologicum Magnum Romaniae”, tom I-IV (1886, 1887, 1893, 1898). B.P. Haşdeu spunea despre această operă: „Un mare dicţionar, în care poporul nu este cuprins cel puţin tot pe atâta pe cât se cuprinde acolo statut-major al naţiunii, în care o odă sau un sonet nu primesc în clubul lor un cântec bătrânesc sau o doină, în care citaţiunile dintr-o nuvelă s-ar crede pângărite alături cu citaţiuni dintr-un basm, în care ar fi un scandal nesuferit de a se întâlni laolaltă un vers din Vicleem cu o strofă dintr-o tragedie şi în care se descrie menuetul dar nu se pomeneşte „ca la uşa cortului”, un asemenea mare dicţionar este un anacronism astăzi”.
Începând din 1876, timp de aproape un sfert de veac, Haşdeu a fost director al Arhivelor Statului, având locuinţa chiar aici, în încăperile arhondaricului mănăstiresc, lângă lăcaşul ctitorit de Mihai Viteazu, în preajma cărora creşteau salcâmi, tei şi chiparoşi. Odaia sa de lucru era, cum a descris-o doctorul C. Istrati „o adevărată cameră a lui Faust”, amintind atmosfera din anii studenţiei: „O bibliotecă mare şi absolut în neregulă pe un stelar de lemn alb. Cu toate acestea, când îi trebuia ceva, găsea numaidecât. O masa mare, încărcată cu cărţi, note, manuscripte, ziare, sfeşnice, lampă şi chibritelniţă în o neregulă, astfel încât te întrebai cum de mai poate scrie”.
În şirul celor 13 publicaţii pe care le-a condus se numără vestitele „Arhiva istorică a României”, „Satyrul”, „Traian”, „Columna lui Traian”, „Revista Nouă”. Cea din urmă – povesteşte N.Iorga – era „impunătoare prin proporţiile ei, prin luxul tipografic” şi îşi avea sediul în strada Regală, „biată prăvălioară”, unde „profetul tainelor căutate în filologie şi în istorie trona, o zi pe săptămână, înaintea unei halbe cu bere, încunjurat de o curte care nu era potrivită cu netăgăduita lui mărime”. Ediţii princeps din opera hasdeeană pot fi văzute şi la Muzeul literaturii române din Bucureşti. Bogatul fond documentar Haşdeu aflat aici mai cuprinde caiete-manuscris din anii studenţiei, cărţi adnotate şi autografe, portrete ale cărturarului (între acestea, celebra caricatură semnată de Petrescu-Găină), acte de constituire ale unor publicaţii editate de cărturar.
Savantul spunea: „Numiţi-i pe Eliade, Asachi, Kogălniceanu, Alecsandri etc. atleţi literari, ridicaţi-le statuie şi monumente; insuflaţi copiilor voştri, acasă şi pe bancile şcoalei, un respect religios către aceşti prooroci, aşa-zicând, ai vieţei noastre literare; vorbiţi chiar despre abaterile şi alunecările lor cu acea dragoste şi cu acel spirit conciliator, cu cari un fiu vorbeşte despre părinţii săi… da, aşa cer iubirea de patrie şi iubirea de dreptate, aşa cere propriul nostru egoism: fiii şi nepoţii noştri vor face astfel pentru noi înşine”.
Admirator al marelui îndrumător cultural care a fost Ion Heliade-Rădulescu, Haşdeu s-a numărat printre iniţiatorii monumentului din Piaţa Universităţii, la a cărui inaugurare, în 1881, a rostit un discurs emoţionant. Glasul său a răsunat plin de patos şi în vara lui 1883, la Iaşi, când se afla de faţă la dezvelirea statuii lui Ştefan cel Mare.
Lovit adânc de moartea prematură, în 1888, a unicei sale fiice, poeta Iulia Haşdeu, învăţatul intră în umbra unui declin moral, ce va lipsi cultura românească de o flacără care putea să o lumineze încă mult timp. Retras în strania construcţie de la Câmpina, pe care începe s-o clădească în 1893, Hasdeu se cufundă în tăceri şi chinuitoare meditaţii asupra misterelor vieţii şi morţii. Se stingea din viaţă la 25 august 1907, singur şi uitat. „Două zile după moarte – spunea Mircea Eliade într-o conferinţă ţinută la radio, în 1937 – corpul său a fost adus la Bucureşti şi înmormântat în după amiaza de 27 august la cimitirul Bellu, în cavoul unde se odihneau cele două Iulii, fiica şi soţia lui Haşdeu. Numai vreo 7-8 prieteni şi admiratori au însoţit coşciugul genialului scriitor”.
Haşdeu a avut destul geniu şi destulă putere de muncă pentru a nu se mulţumi să rămână numai un literat sau un istoric, un filolog sau un folclorist. El a vrut să cunoască totul – şi să cunoască bine. N-a fost numai cel mai învăţat dintre toţi fiii neamului nostru, dar a fost poate singura minte universală a secolului al XIX-lea.
