După ce celebrul împărat Alexandru cel Mare i-a învins pe perşi, acesta s-a îndreptat din Orientul Mijlociu către Egipt. De ce? Existau zvonuri la curtea sa precum că adevăratul său tată nu era regele Filip al Macedoniei, ci un misterios faraon egiptean. După cum s-a spus în numeroase povestiri, curtea regelui Filip fusese odinioară vizitată de un faraon egiptean pe care grecii îl numeau Nectanebus. El era un maestru magician, un divinator, şi în secret a sedus-o pe regina Olympiada, soţia lui Filip; astfel, adevăratul tată al lui Alexandru era acel faraon egiptean misterios.
Aceste zvonuri persistente, care răciseră relaţia dintre regele Filip şi regină, au căpătat credibilitate când Filip a acuzat-o public pe Olympiada de adulter, un pas care a aruncat îndoiala asupra statutului lui Alexandru de prinţ al Coroanei.
Ulterior s-a întâmplat să se afle că misteriosul vizitator ce se presupunea că era tatăl lui Alexandru nu era un simplu egiptean, ci un zeu deghizat: zeul egiptean Amon / Amen. Aşadar, Alexandru cel Mare era mai mult decât un prinţ regal (fiul reginei), ci era un semizeu.
Problema adevăratei lui obârşii a continuat să-l preocupe pe Alexandru; căci dacă se dovedea adevărată, el era îndreptăţit să moştenească nemurirea zeilor! Aşa că Alexandru şi-a îndreptat paşii spre Delphi, un loc sacru îndepărtat, la capătul sudic al Greciei. Era locaţia celui mai faimos oracol al Greciei antice unde regi şi eroi veneau să-şi afle viitorul. Aici, în templul zeului Apollo, o preoteasă legendară, Sibila, intra în transă şi, vorbind din partea zeilor, răspundea la întrebările vizitatorilor. Alexandru a vrut să ştie că, dacă era semizeu, va căpăta el nemurirea. Răspunsul Sibilei a fost laconic; însă, ceea ce era clar era faptul că Alexandru va găsi răspunsul în Egipt, la cel mai cunoscut oracol al acestei regiuni: oaza din Siwa.
Locul oracolului din Siwa – o oază în deşertul de vest, cam la 500 km vest de delta Nilului- fusese ales (spun legendele) după zborul a două păsări negre (care se credea că ar fi fost preotese ale zeului Amon deghizate). Templul principal de aici a fost dedicat zeului egiptean Amon, pe care grecii îl considerau a fi Zeus egiptean. Eroul legendar Hercules, faimos pentru cele 12 munci ale lui, se spunea că ar fi consultat oracolul din Siwa; şi el era un semizeu, fiu al lui Zeus, care o lăsase însărcinată pe înţeleaptă şi frumoasa Alcmena, deghizat în soţul ei, regele unei insule.
Ce s-a întâmplat la Siwa în timpul întâlnirii oraculare strict private a lui Alexandru, nimeni nu ştie exact. O versiune este că, după ce s-a terminat, Alexandru i-a spus însoţitorului său că primise răspunsul pe care inima lui şi-l dorea şi că aflase lucruri secrete pe care n-ar fi putut să le ştie altfel. O altă versiune, susţinută de ceea ce a făcut Alexandru mai târziu, ne spune că împăratul a fost instruit să caute un anumit munte cu pasaje subterane în Peninsula Sinai, ca să întâlnească îngeri, şi apoi să pornească spre Babilon la templul zeului babilonian Marduk.
Zeul Amon (sau Ra sau Amon-Ra) îşi stabilise noul cartier general în Babilon în Mesopotamia, unde era cunoscut ca Marduk, fiul zeului bătrân pe care egiptenii îl numeau Ptah, iar mesopotamienii – Enki. Secretul pe care se presupune că l-a aflat Alexandru în Siwa era că adevăratul lui tată, zeul Cel Nevăzut (Amon) din Egipt, era zeul Marduk din Babilon; căci la câteva săptămâni după ce aflase toate acestea, Alexandru a pornit spre îndepărtatul Babilon.
După ce i-a învins din nou pe perşi, Alexandru a mărşăluit spre Babilon şi a ajuns în renumitul oraş în toamna anului 331 î.Hr., intrând călare prin magnifica lui Poartă a lui Ishtar. Nobilii şi preoţii babilonieni l-au întâmpinat pe Alexandru, încântaţi să scape de stăpânirea persană care pângărise şi demolase marele templu al lui Marduk.
Templul era un măreţ ziggurat (piramidă în trepte) în centrul Incintei Sacre din Babilon. Alexandru a făcut cunoscut dinainte faptul că el venise să aducă omagiu zeului naţional al Babilonului, Marduk, şi să restaureze templul devastat al lui Marduk. Era o tradiţie ca noii regi babilonieni să caute legitimitatea prin binecuvântarea lor de către zeu, acesta apucându-le mâinile întinse. Dar Alexandru n-a putut să obţină asta, căci el l-a găsit pe zeu mort, întins într-un sarcofag de aur, cu trupul scufundat în uleiuri speciale pentru conservare.
Deşi cu siguranţă conştient că Marduk era mort, priveliştea trebuie să-l fi şocat pe Alexandru: acolo zăcea mort nu un muritor, şi nu doar tatăl lui bănuit, ci un zeu, unul dintre veneraţii „Nemuritori”. Ce şansă, atunci, avea el, Alexandru, cel mult un semizeu, să evite moartea?
Este toată această povestire una adevărată? Pentru motive care sfidează înţelegerea, există o „lege” în cercurile cercetătorilor de a clasifica înregistrările civilizaţiilor antice astfel: dacă povestea sau textul antic se referă la regi, ea e considerată parte din cronicile regale. Dacă se referă la personalităţi eroice, este o epopee. Dar dacă subiectul sunt zeii, e clasificată drept mit; căci ce savant cu mintea întreagă ar putea crede, cum grecii antici (sau egiptenii sau babilonienii) credeau, că zeii erau de fapt fiinţe – omnipotente, călătorind prin cer, angajându-se în lupte, plănuind încercări şi nenorociri pentru eroi – şi mai şi concepându-i pe aceşti eroi când făceau sex cu femeile umane?
