Dochia este o zână, vrăjitoare întruchipare a Daciei ori amintind de umbrele voievodale, o găsim adesea evocată în scrierile eminesciene: „Şi zimbrii zânei Dochii, pe frunţi cu stema mare…”, „Dochiţa-i Dochia, Dochia Dacia”, „Şi eu astfel mă uit din jeţ pe gânduri./ Visez la basmul vechi al zânei Dochii…”.
Amănunte etimologice găsim în „Mică enciclopedie onomastică” a lui Christian Ionescu: „Nume foarte frecvent altădată la români. Evdoichia reproduce numele personal grecesc Eudokia, format de la un substantiv cu aceeași formă (compus din eu – „bine”, ca în Eufemia, Eufrosina, Eustaţiu etc. şi radicalul verbal dok – „a apărea bun, a crede, a presupune”) şi cu sensul „bunăvoinţă”. Intrat în onomastica popoarelor slave, numele ajunge la noi, prima purtătoare a acestui nume fiind probabil sofia lui Ştefan cel Mare, fiica marelui cneaz al Kievului, Olelko (bineînţeles că numele este mult mai vechi în onomastica populară, dar referirile noastre au în vedere apariţia în documentele vechi). Mulţimea formelor şi derivatelor care au circulat la noi ne indică frecventa şi răspândirea numelui în trecut: Ivdochia, Evdohia, Dohia, Evda, Edochia, Odochia, Odotie, Dochia – cea mai râspândită formă populară – Doichia, Dochina, Dochiţa, Chita, Docuţa”.
Datina noastră populară sărbătorește ziua Babei Dochia la 1 martie, existând, de la zonă la zonă, numeroase variante ale mitului care simbolizează sosirea primăverii, renaşterea naturii: „1 martie, e baba de primăvară, 2 martie e baba de vară. 3 martie e baba de toamnă, cum vor fi cele trei zile, vor fi cele trei anotimpuri”. „La 1 martie e Baba Dochia, ţinând de aici şapte babe; la 1 martie intră cele 9 babe, în frunte cu Baba Dochia. Sunt 12 zile ale Dochiei, 6 înainte şi 6 după 1 martie, zise zile ale babei, apoi vin încă două zile ale berzelor, după care se face abia primăvara”.
Tot în „Datini şi eresuri populare de la sfârşitul secolului al XIX-lea” de A. Fochi, aflăm şi legendele despre Dochia şi oile ei, ale căror metamorfoze poporul le-a imaginat sub forma stâncilor şi bolovanilor în diferite locuri – pe Valea Rea, la obârşia Râului Doamnei, pe Caraiman, în Valea Urlătoare, aproape de Vama Buzăului ori în muntele unde îşi are izvorul Oltetul. Despre vestita stâncă a Dochiei de pe Ceahlău pomeneşte şi Dimitrie Cantemir în „Descrierea Moldovei”: „Drept în vârf se vede o statuie străveche, înaltă de 5 coţi, înfăţişând, de nu mă înşel, o bătrână cu 20 de mioare, din a cărei parte firească curge întruna un izvor. Este anevoie de spus dacă natura a vrut să-si arate aici jocul sau dacă statuia a fost lucrată astfel de mâna unui artist dibaci”. În acelaşi loc plasa Gheorghe Asachi desfăşurarea legendei sale în versuri, „Dochia si Traian”, socotind eroina „humonima cu Dochia sau Dacia”.
Haşdeu, în „Etymologicum Magnum Romaniae”, relua tema, comentând cuvântul „babele”, în introducerea la poemul său de tinereţe, „Domnita Voichiţa”. Marele cărturar reproducea şi o interesantă legendă culeasă în ţinutul Neamţului, de bunicul său, Tadeu Haşdeu, păstrată într-un manuscris la Biblioteca Academiei Române: „Când împăratul Traian a învins pe strămoşii noştri şi pe slavitul lor conducător, printre ostatecii aflaţi în capitala duşmană, a zărit pe frumoasa Dochia, fiica regelui invins. Neobişnuita frumuseţe a Dochii a făcut atâta impresie asupra lui Traian, încât a cerut sa împartă patul cu el; dar prinţesa a refuzat cu dispreţ şi, auzind că împăratul vrea să întrebuinţeze forţa, a fugit pe muntele Ceahlău, unde, schimbând frumosul şi scumpul costum regesc în port simplu şi sarac de ciobăniţă, păştea oile. Traian a trimis crainici, poruncind s-o caute pe Dochia şi chiar el insuşi a plecat s-o caute în munţi. La un moment dat, Dochia a fost găsită şi Traian aproape că o avea în mână, însă mândra fecioară a chemat în ajutor pe zeii patriei, care au prefăcut-o în piatră. Uimit de aceasta minune. Traian s-a retras, iar pentru ocrotirea frumoasei fete a lăsat acolo vulturul roman, care până acuma a apărat şi o apără pe printesă”.
