Degenerescenţa și nebunia a bântuit multe case domnitoare ale Europei în secolele trecute. Cea a Bavariei mai ales, care n-a avut aproape niciunul din membrii ei cu mintea întreagă. Degenerată a fost acea prințesă Maria Tereza a Bavariei, pe care un istoriograf o numise, pe drept cuvânt, „îndrăgostită de șobolani”; degenerat a fost Ludovic I de Bavaria, protectorul artistelor; degenerat a fost Othon I de Bavaria, regele care urla ca dulăul în patru labe și își mușca servitorii de coapse, şi, nu în ultimul rând, degenerat a fost şi Ludovic al II-lea de Bavaria, regele-virgin despre care vom vorbi în acest articol.
Regele Ludovic are probleme medicale încă de tânăr
Medicii îl socoteau pe Ludovic, în copilăria lui, bolnav de piept, de unde îngrijiri continue și o existență aproape redusă; s-a privat până și de jocurile vârstei sale pentru a i se evita imprudențe dăunătoare sănătății. O natură anormal de nervoasă, tânărul rege era, din primii ani, de o iritabilitate excesivă.
Înalt, subțire, Ludovic, avea trăsături regulate, fine, și ochii de o strălucire fascinantă. La 18 ani, e un tânăr frumos care începe să întoarcă multe capete de fete, dar care pare hotărît să-și păstreze castitatea – acea castitate care îi va atrage mai târziu porecla de „Regele virgin”. Când pe la 1867 vizitează Parisul, reputația lui face subiect de legendă. Se vorbește că acest tânăr a venit în capitala lumii ca să-și caute pe frumoasa inimii sale. Femeile începură să năvălească pe el la Curtea lui Napoleon al III-lea, dar suveranul Bavariei părea de piatră.
O anumită baroaneasă, mai sigură pe farmecele ei și mai aventuroasă decât celelalte, se încăpățâna să-i dizolve rezistența cu orice chip. Deci, într-o seară, îl antrenă pe Ludovic într-un colț de grădină, propice oricărei aventuri riscante. Când frumoasa baroneasă începu să-și dezvălue cele mai irezistibile ale ei grații, tânărul rege se întoarse dintr-odată către statuile parcului și-i zise: „Doamnă, simt că nu voi putea iubi mai mult decât femeia albă de marmură de acolo”.
Legătura suspectă cu muzicianul Wagner
La 18 ani, Ludovic era stăpân pe puterea supremă. De șase luni e rege deplin a Bavariei. Prima manifestare a autorității lui a fost impunerea prezenței lui Wagner la curtea Bavariei; genialul muzician avea pe atunci peste 50 de ani, și numele lui nu cucerise încă gloria. Nici regele Prusiei, nici al Hanovrei (despre care se spunea că e „cel mai liberal și magnific în pasiunea sa pentru artă”), nu-și plecase prea mult urechea la solicitările amicilor maestrului. De aceea, când Ludovic al II-lea al Bavariei îl cheamă la curte, și-i oferă tot ajutorul lui, Wagner se pierde într-o admirație fără limite, într-o adulație până la exaltare pentru regescul sau protector. Și regele înclină spre aceleași sentimente pentru Wagner. De aici, un fel de isterie pasionată îi leagă până la sfârșit pe amândoi.
Iată ce spunea, de exemplu, Wagner despre rege într-o scrisoare către un prieten: „Dacă ai ști ce simt când acest tânăr frumos e lângă mine! Mi-a dat de ziua mea portretul lui, făcut înadins pentru mine. Locuiește lângă mine, într-un castel, la 10 minute cu trăsura. Trimite să mă ia de două, trei ori pe zi. Și eu zbor la el ca la o metresă. El e cu mine adorabil. Oftatul, strângerile de mână, emoțiile dragostei nu mi-au părut niciodată mai frumoase”.
Dar şi regele era obsedat de Wagner. Exaltația amoroasă a lui Ludovic pentru marele compozitor demonstrează totuși problemele psihice ale regelui. A trebuit, nici mai mult, nici mai puțin decât o revoltă a poporului, ca să se producă o separație între cei doi. Poporul s-a revoltat pentru că regele secătuia țara cu construcții de castele și parcuri și toată lumea era convinsă ca stimulatorul tuturor acestor cheltueli desfrânate era „bătrânul vrăjitor”, adică Wagner. Regele s-a despărțit de Wagner, dar toată viața lui a continuat să-l acopere cu cadouri și să-l urmărească, îndrăgostit, pretutindeni.
Grandomania regelui care dorea să se asemene cu Ludovic al XIV-lea
Ludovic al II-lea își pusese în gând să reconstitue la Munchen viața și opera omonimului său de la Versailles, Ludovic al XIV-lea. La Herrenschiemsee, regele bavarez a construit în întregime Versailles-ul „regelui-soare”. Pentru a da cât mai complet iluzia epocii „regelui-Soare”, în sala de consiliu de la Herrenschiemsee, a pus să se construiască un orologiu în fața căruia trece la fiecare bătaie de oră, un rege-soare maiestuos, care primește reverențele curtenilor. Dar locul de mare atracție e sala de paradă, copiată după camera lui Ludovic XIV-lea de la Versailles. În această piesă, care a costat atunci aproape trei milioane de mărci, Ludovic al II-lea a adunat motive de ornamentație, stofe și mobile dintre cele mai somptuoase.
Nebunia regelui se accentuează…
Către anul 1866, nebunia regelui se accentuează. După pacea de la Nicolsburg, plenipotențiarii bavarezi l-au găsit între insulă de pe lacul Starnberg, deghizat în indian, cu pene de vultur în păr, îmbrăcat într-o cuvertură, citind tare „Ultimul Mohican”. Urmează o perioadă în care starea lui mintală se agravează și îi pune pe miniștri să ia hotărârea de a-l interna. Începând cu 1873, singurii oameni cu care se întreține regele sunt slugile; miniștrii nici nu vrea să-i vadă. Când e obligat să stea de vorbă cu ei, regele plasează o umbrelă între el și interlocutori. Stă singur zile întregi. Bea hidromel din cornuri de bou, ca vechii germani, în compania valeților săi.
Detronarea lui Ludovic al II-lea
Multă vreme, miniștrii au ezitat să ia o măsură decisivă împoriva suveranului dement. În cele din urmă însă, starea regelui devenind extrem de gravă, Consiliul de miniștri se hotărăște. Sunt aleşi câțiva fideli ai guvernului de la Munchen și, în frunte cu doctorul von Gudden, directorul azilului de alienați din Munchen, toţi se duc să-l captureze pe Ludovic, care stătea retras în castelul său de la Hohenschwangen și plănuia clădiri noi de castele.
La 9 iunie 1886, ora 14, trimișii guvernului au părăsit capitala. La miezul nopții ajung la castel, se instalează, mănâncă și țin consiliu. Doctorul Gudden e de părere să se întrebuințeze cămașa de forță. Ceilalți cred că nu e nevoie. În timp ce ei discută, un vizitiu al regelui trage cu urechea. Înțelege despre ce e vorba și aleargă să-și vestească stăpânul. Ludovic nu vrea să creadă nimic. Așteaptă.
La ora 4, se crapă de ziuă. Plouă fin și e puțin frig. Pe drum nu se poate distinge nimic la distanță. Deodată, în fața porților locuinței regale, se opresc câteva trăsuri. Jandarmii de gardă ies înaintea noilor veniți, îi întreabă ce doresc și le barează intrarea. La asta nu se gândiseră trimișii guvernului. „Regele vostru are mintea bolnavă, spun doctorii, venim să-l îngrijim”. Soldații răspund simplu: „Avem consemn să nu lăsăm pe nimeni înăuntru”. Ludovic asistă de la fereastră la scenă și deodată soldații îl aud ordonând: „La închisoare!” – și toată delegația e băgată în închisoare.
Unul singur scapă. E Rumper, cel care telegrafiază la Munchen întâmplarea. Guvernul prinde această neașteptată ocazie ca să proclame regența: „În numele Maiestății Sale Regelui, Casa noastră regală și fidelul popor bavarez sunt pe neașteptate loviți, după hotărârile nebănuite ale lui Dumnezeu, de o tristă întâmplare – boala gravă și incurabilă a preascumpului nostru nepot, prea puternicul nostru rege și senior, Majestatea Sa Ludovic II, boală care îl pune în imposibilitate de a-și asuma mai departe puterea, așa cum stă scris sub titlul 2, paragraful 11 din Constituție”.
În timp ce se desfășoară aceste evenimente în Capitală, populația din jurul castelului regal alergară să dea o mână de ajutor regelui ei. Iar regele reditează febril câteva ordine pe care un lacheu le citește zicând, celor închiși: „Trădătorii sunt condamnați să fie scalpați, vor fi mai întâi biciuiți și apoi li se vor tăia limba și mâinile”. Bieții jandarmi sunt puțin aiuriți de ordinele regelui și condamnații tremurară. Când, deodată apare în scenă prefectul regiunii înarmat cu ultimele instrucții ale consiliului de regență. Apariția lui pune capăt inutilei rezistențe regale. Comisarii regenței sunt puși în libertate și expediați unul câte unul în Capitală.
A doua zi, o altă delegație a regenței se prezintă din nou la porțile palatului de data asta escortată de ofițeri de jandarmerie. Imediat ce noua gardă, instituită de cu seară, deschide porțile castelului, un servitor se precipită înaintea noilor veniți spunându-i să se grăbească către apartamentul regal, fiindcă Maiestatea Sa amenință să se arunce pe fereastră.
Regele este oprit să se sinucidă, iar doctorul von Gudden îi spune: „Sire, îmi este dat să împlinesc cea mai tristă datorie din viața mea. Maiestatea Voastră, după avizul a patru medici, este declarat iresponsabil. În clipa aceasta, prințul Luitpold, își asumă regența. Eu am primit ordin să acompaniez pe Majestatea Voastră la Bergchick în astă noapte. Dacă ordonați, Sire, trăsura va fi gata pentru ora 4”.
Regele îi răspunde: „Dar cum puteți să mă declarați nebun? Nu m-ați examinat niciodată!” Doctorul îi răspunde: „Sire, nu era nevoie, dovezile sunt concludente”.
A doua zi regele era internat. La ora 5 după amiaza, regele îl invită pe doctorul Gudden la o plimbare prin parcul sanatoriului. Doctorul Gudden a primit. Și amândoi au plecat în spre aleele de brad. Atât se știe. Seara, servitorii au găsit două cadavre în lacul parcului. Erau cadavrele regelui Ludovic al II-lea și al doctorului Gudden. Cum s-a întâmplat nenorocirea, nu s-a putut afla niciodată. Servitorii știau doar că cei doi ieșiseră la plimbare…
