Ca fiu al lui Apollo, este de necontestat faptul că Asklepios a fost un zeu în mitologia grecească. Nașterea lui este marcată de evenimente neobișnuite; unul este asasinarea mamei sale. Neavând parte nici de mamă, nici de doică, cu un tată capricios, aventuros și mereu pe drumuri, zeul are o copilărie orfană. De la tatăl său moștenește nemurirea și de ea nu pare a fi tocmai încântat, de vreme ce consimte de la început să-și petreacă viața numai între oameni.
El a fost îndrumat de un mare profesor (Centaurul Chiron), care știa atât de multe, printre zei și oameni, fiind magul vindecător și învățatul. Ambiția tânărului zeu era să ajungă doctor. Doctor și sacerdot, adorat de oameni pentru fapte evidente, terapeut total și vindecător absolut al bolii și al morții, cu orice preț, chiar și cu preţul nemuririi sale. Curajul și amploarea programului său fac să pălească faptele lui Prometeu și ale tuturor eroilor civilizatori și binefăcători ai oamenilor. O biografie bogată și densă de întâmplări nu i se recunoaște zeului, întrucât el se concetrează în vederea unui scop unic, disprețuind de dragul acestuia aventura, întâmplarea, războiul și alte pasiuni. Încordat ca un savant, dar senin și clarvăzător, cu un ochi ce străbate negurile, el devenise, mai mult decât oricine, erou, un om al faptelor sale.
Asklepios ajunge a fi o imensă clinică și templu al marelui sacerdot al medicinii. Spre el curg fluviile tragediei umane: monștri ai suferinței, cancere hidoase, trupuri schiloade, convoiul tăcut și sinistru al orbilor și paraliticilor de pretutindeni; vin și nu se mai termină râuri de bube și de puroaie roz-alburii, ulcerele trandafirii umplu pajiștile și pădurile dimprejur, pantele munților șiroiesc și furnică de scurgerea scheletică și purulentă a bolii eterne și batjocoritoare.
Asklepios descoperă ierburi miraculoase și aplică procedee de vindecare de care nimeni n-a mai auzit vreodată. Magia lui înmoaie molimele, le taie picioarele le adoarme și le pierde mințile. Elixirurile sting bâtrânețea și îi fac pe oameni să viseze la muncile vârstelor tinere și la dragoste. Oamenii odată vindecaţi, își aruncă toiegele scuipate de suferințe și pornesc grăbiți spre treburile zilei.
Zeul-doctor înființează bolnițele, spitalele, incubatoriile și școala sacerdotală a asclepiazilor. Hygea, fiica lui, este prima soră medicală și farmacistă a oamenilor, de pe buzele căreia muribunzii culeg zâmbetul încrederii, speranța ultimă.
Ceilalţi zei olimpieni îl uită și-l disprețuiesc pentru că se ocupă de muritori. Și el îi uită și îi neglijează pe cei de pe munte fiindcă au creat o lume imperfectă, în care nasc conflictele, crima, ura, blestemul și gestul profanator. Cu această lume plină de impietate ei, puternicii, se poartă acum ca niște copii înrăiți. Elanul și vocația sa și le pune cu o voință de neînfrînt în slujba perfecționării celei mai nobile arte. Asklepios se simte dator să corecteze lumea, apropiindu-l pe om de creatorii săi.
Zeii nu cunosc rănile trupului, fără de leac, și căderea lui, nu cunosc mesagerii morții, așteptarea ei și nici moartea însăși, sunt prin urmare ființe neîntregite. Dar la ce bun moartea și care este rațiunea ei, dacă omul, are chipul și cuvântul zeului?! Ca zeii de pe munte să-și merite ofrandele și adorația trebuie să-i ridice pe oameni până la ei prin sănătate și nemurire. Olimpul și cerul nu se vor surpa și abia atunci vor fi demne de slavă. Boala, teama și sfâșierea morții trebuie să aparțină de acum istoriei întunecate a omului.
Dar nimeni nu-l sprijină pe marele doctor, în afară de fiica și de ucenicii săi, martori activi setoși și pătrunși de tainele artei, îl mai sprijină speranța oarbă a lumii întregi. El are de luptat cu Olimpul indiferent, leneș și absorbit de patimi și cu forțele atroce ale Fatumului și Hadesului. Neputința și deruta Hadesului este totală și prin văile lui stătute bate un vânt de pustiu. Succesele lui medicale l-au făcut de la o vreme să învie și morții ceea ce l-a supărat pe Zeus, care l-a omorât fulgerându-l. Odată cu trecerea sa în nefiinţă, s-au pierdut și marile taine traumaturgice și ale învierii din morți. Lumea reintră în vechile-i tipare și geniile morții își reiau opera nefastă și sumbră. Zeul care umblase printre oameni și le cunoscuse tragedia se află acum departe de destinul lor absurd, lăsați în prada vârstei din urmă.
