Marie Louise d’Orleans (1695-1719), ducesă de Berry, fiica regentului Franţei, Philippe II D’Orleans şi nepoata regelui francez Ludovic al XIV-lea, a avut mult ghinion în viaţă, murind de tânără. În Săptămâna Mare, doamna de Berry, care era însărcinată, se retrăsese ca de obicei la mănăstirea Filles-du-Calvaire, într-un apartament pe care-l ocupa ori de câte ori o apucau crizele de evlavie. Ducesa trăia ca o călugăriţă oarecare, culcându-se pe un pat tare ca piatra şi rugându-se în genunchi, pe dalele umede, neacceptând nici pernă, nici covoraş.
De data asta, ducesa a fost şi mai severă cu ea decât de obicei. Era obsedată de o profeţie care o impresionase profund, înainte de a se retrage la mănăstire. Prinţesa – deghizată ca să n-o recunoască nimeni – se dusese la o ţigancă ghicitoare, renumită în epoca aceea, şi care, după ce-i întinsese palma, îi spusese: „Naşterea dumitale va fi plină de primejdii; dar dacă scapi cu viaţă, vei trăi vreme îndelungată!” Această profeţie o impresionase cu atât mai mult pe prinţesă, cu cât ea coincidea cu alta care-i fusese făcută în tinereţe şi în care i se prevestise că nu va apuca să împlinească 25 de ani.
Cu toate precauţiile pe care şi le-a luat tânăra femeie, hazardul sau fatalitatea au dat dreptate prezicerilor. În luna a opta a sarcinei, doamna de Berry a căzut şi, din pricina acelei căzături, fătul a murit. Chiar în ziua în care a căzut, a fost cuprinsă de fierbinţeală; noaptea a născut un prunc mort. După câteva zile s-a simţit atât de rău, încât zvonul morţii sale apropiate s-a şi răspândit la Paris.
Aflată la un pas de moarte, doamna ducesă de Berry a fost abandonată de medicii care nu mai aveau ce-i face. Totuşi, în acele vremuri se vorbea de elixirul lui Garus, foarte la modă pe-atunci. Tatăl ducesei, regentul Philippe, l-a chemat imediat pe acel Garus. După ce a examinat-o pe prinţesă, omul a găsit-o într-o stare atât de gravă, încât n-a vrut să-şi asume nicio răspundere. Cum nu mai exista nicio speranţă, regentul a hotărât să încerce elixirul lui Garus. El însă i-a spus din capul locului că, dacă-i va da elixirul, fie că se va vindeca, fie că va muri, nimeni nu va mai avea voie să se ocupe de ea. A cerut ca împreună cu el să stea şi două infirmiere, care să-l înlocuiască atunci când se va odihni.
Leacul reuşi dincolo de orice nădejde; de îndată ce-l luă, prinţesa se simţi mult mai bine. Numai că doctorul oficial al Curţii Regale, doctorul Chirac, furios din cale-afară să vadă că un şarlatan reuşise acolo unde medicina lui dăduse greş, ştiind că Garus interzisese, cu stricteţe, prinţesei să ia vreun alt medicament atâta vreme cât îi administra el elixirul, îi dădu acesteia să bea un purgativ puternic. Pândise momentul când Garus se odihnea, iar cele două infirmiere, ştiind că medicul se avea bine cu ducele d’Orleans, nu cutezară să zică nimic. Prinţesa, pe jumătate adormită, bău ce-i dădu doctorul, apoi acesta, luând cu sine şi paharul, se făcu nevăzut.
După 5 minute, prinţesa se ridică şi, scoţând nişte strigăte înfricoşătoare, spuse că fusese otrăvită. Auzind strigătele, Garus se trezi şi întrebă ce se întâmplase. I se spuse tot adevărul. Furios, alergă în salon unde ducele şi ducesa d’Orleans aşteptau efectul binefăcător al leacului şi, strigând în gura mare, îl denunţă pe Chirac. În numai zece minute, ducesa recăzuse în starea disperată de la început.
După 2 zile, ducesa muri fără să mai apuce să-şi recapete cunoştinţa. În timpul agoniei fiicei sale, ducele d’Orleans rămase vreme îndelungată la căpătul ei, pentru că o iubise nespus de mult. Ducesa a fost înmormântată fără pompă, iar Curtea Regală franceză a purtat doliu timp de trei luni.
