Încă din 1886, într-un memoriu publicat în „Analele Academiei Române” sub titlul „Dunărea în literatură și tradiții”, Al. Papadopol-Calimah relevă pasajul din „Dialoguri” atribuit lui Caesarius, fratele Sf. Grigore din Nazianz, în care se vorbește de Dunăre ca de „unul din cele patru râuri care izvorăsc din Rai, râul pe care Scriptura îl numește Fison, grecii – Istros, romanii – Danubius și goții – Dunăre”.
Într-o lucrare în limba franceză – „Mélanges de l’École Roumaine en France” (1924) -, Al. Lambrino tipărește un foarte interesant studiu, întitulat „Les fleuves du Paradis”, în care reeditează – pe baza a două manuscrise de la Biblioteca Națională din Paris și a versiunilor publicate anterior de Wescher și Moriz Haupt – ideea în care Dunărea e identificată, ca și Nilul, Tigrul și Eufratul, drept unul din fluviile Paradisului.
Dunărea este al doilea cel mai lung fluviu din Europa (după Volga care curge în întregime în Rusia), având 2.850 de km. El izvorăște din Munții Pădurea Neagră (Germania) şi se varsă în Marea Neagră la Sulina (România).
