Marele Smog din Londra a lovit orașul între 5 și 9 decembrie 1952, declanșat de o combinație mortală de vreme rece, aer stagnant și ardere excesivă a cărbunelui. Londonezii, încercând să se încălzească în timpul unui val intens de frig, au ars cantități mari de cărbune de calitate inferioară, bogat în sulf. Fumul rezultat s-a amestecat cu ceața naturală și poluanții industriali, formând un smog gros, galben-maroniu, care a acoperit orașul. O inversiune de temperatură a prins aerul toxic aproape de sol, împiedicându-l să se disperseze. Vizibilitatea a scăzut la doar câțiva metri, oprind transportul, închizând școlile și chiar infiltrându-se în interior. Smogul era atât de dens încât, se pare, a întunecat lumina zilei și a lăsat funingine grasă pe piele și haine.
Deși estimările inițiale ale guvernului au plasat numărul morților la aproximativ 4.000, studii ulterioare sugerează că numărul ar fi putut ajunge la 12.000, alte zeci de mii suferind de boli respiratorii pe termen lung. Dezastrul a scos la iveală consecințele letale ale poluării industriale necontrolate și ale practicilor energetice învechite. Indignarea publică și examinarea științifică au dus la adoptarea Legii aerului curat în 1956, care a introdus zone de control al fumului și a încurajat utilizarea de combustibili mai curați.
Marele Smog a devenit un punct de cotitură în politica de mediu, marcând momentul în care poluarea aerului nu a mai fost văzută ca o simplă pacoste, ci ca o criză de sănătate publică care necesita o reformă urgentă.
